Moartea suspectă a generalului Vasile Milea rămâne și astăzi unul dintre marile mistere ale evenimentelor din decembrie 1989.

După o noapte lungă în care s-a implicat activ în reprimarea manifestanților din București, nedormit și împovorat de deciziile luate, Milea a fost convocat la raport de către liderul statului. Nemulțumit de modul în care generalul gestionase situația, Nicolae Ceaușescu a lansat o rafală de acuzații asupra capului Armatei Române.

Ieșirea din scenă care a urmat a devenit una dintre principalele enigme ale prăbușirii regimului comunist și a dat naștere multor scenarii conspiraționiste. Cum au arătat ultimele ore din viața Generalului care, din trădător, a fost reabilitat și considerat erou al Revoluției?

Constantin Manea, șeful de cabinet, îl înâlnește pe Milea la ora 06:30: “Ce faci, domnule, care e situația? Mi-a spus apoi, foarte afectat că „ - nu e bine, și eu nu vreau să trag în oameni.” ” (1) Milea fusese din nou chemat de Ceaușescu în jurul orei 06:00.

În cadrul acestei întâlniri, Ceaușescu i-a cerut lui Milea (epuizat nervos și fizic, nebărbierit, cu ochi încercănați) să prezinte un raport în legătură cu aducerea de forțe militare proaspete din teritoriu. Raportul lui Milea l-a nemulțumit pe Ceaușescu, urmând umilirea celui care era cunoscut drept o creație a sistemului comunist, un ceaușist convins, un militar de excepție și un suflet sensibil. Ceaușescu a dispus ferm chemarea de întăriri la București. Tudor Postelnicu și Constantin Manea confirmă această ședință, cu o durată neobișnuit de scurtă.

Generalul era pierdut, nervos și nesigur. “Milea era un ofițer bun, dar acolo unde politicul se amestecă în Armată, încep problemele.”(Constantin Manea)

Maior Alex Rafailescu: “…Generalul Milea a ieșit desfigurat. Ședința a fost la etajul 1. A venit singur spre noi, a intrat în camera de stat major. Starea sa de tensiune s-a amplificat când i-au spus că mulțimea s-a urcat pe tehnică. A început să țipe la mine, era de nerecunoscut. A strigat să nu se tragă în mulțime, să nu se răspundă la provocări, militarii să rămână grupați lângă tehnică. Noi am transmis imediat ordinul.” (2)

S-a dus apoi în biroul colonelului Pârcălăbescu, șeful Gărzilor Patriotice, fiind insoțit de căpitanul Vătămănescu, în fața căruia a avut o descărcare nervoasă în legătură cu evenimentele, în care repeta că nu mai poate continua în acest fel. L-a chemat pe colonelul Pârcălăbescu, iar până la venirea sa, a cerut o centură cu pistolet pe holul etajului. I le-a oferit căpitanul Tufan. Reintrând în birou, Milea a avut o convorbire telefonică cu aghiotantul său, căpitan Alex Barbu. “Mi-a zis: “-De ce nu ești aici?”

I-am răspuns că dânsul îmi ceruse să mă duc la minister. A răspuns: “-Știu, măi copile, dar trebuia să fii aici, cu mine.” I-am spus că mă sui în mașină și vin, dacă ordonă. Mi-a răspuns: “Lasă, nu mai e nevoie.” Și asta a fost tot.” (3)

Putem trage concluzia că Vasile Milea simțea nevoia să vorbească cu cineva, voia să spună cuiva toate emoțiile și stările prin care acesta a trecut de la începutul evenimentelor din stradă. Ducea o luptă internă în care trebuia să aleagă între popor și omul căruia i-a servit atâta timp, Nicolae Ceaușescu, iar alegerea sa, a fost ieșirea din scena evenimentelor istorice.

General Corneliu Pârcălăbescu: “…când am intrat, (la Ceaușescu) aveam impresia că totul s-a sârșit cu mine. I-am spus că Milea s-a împușcat. Am repetat, pentru că am avut impresia că nu a înțeles. În acest timp, s-a ridicat de la birou, a venit spre mine, nu înainte ca, respectiv, câinele să vină la mine și să mă miroasă. Pur și simplu înghețasem. Am simțit că nu mai sunt om. Ceaușescu s-a apropiat de mine și m-a întrebat:

- A lăsat ceva scris? Am răspuns că nu.

Mi-a pus următoarea întrebare:

- Ție ți-a spus ceva? Am răspuns din nou că nu.

Elena Ceaușescu a zis în acel moment:

- Un trădător!

Iar Nicolae Ceaușescu a repetat...

Ceaușescu a deschis ușa și în hol erau Curticeanu și Postelnicu. I-a zis lui Curticeanu să meargă cu mine să vadă ce s-a întâmplat.” (4)

În disperarea momentului, cu o explicație lipsită de detalii a colonelului Pârcălăbescu, Ceaușescu considerând această situație mai mult o trădare personală, decât una profesională, acesta nu așteaptă să afle ceea ce s-a întâmplat cu unul dintre oamenii săi, Vasile Milea și se grăbește să redacteze comunicatul pentru țară privind moartea acestuia.

General Mihai Chițac:”Milea era un ceaușist convins. S-a sinucis în momentul în care Ceaușescu s-a lepădat de el! sau ... l-a aruncat” (5)

General Victor Stănculescu: “Știu că în casă la el portretul lui Ceaușescu era la loc de cinste...În momentul în care primea ordine de la Ceaușescu, Milea intra în panică ... ” (6)

Raportul de constatare medico-legal nr. A3/3045/09.01.1990 arată că glonțul tras de Milea „a penetrat în regiunea hemitoracelui stâng producând hemoragie internă masivă, ca urmare a intersectării pediculului pulmonar”. Fiind deja dus la spital, cu siguranță existau șanse de supraviețuire, însă… procurorul Dan Voinea: “Am luat foaia de observație critică. Pe foaia aceea scrie ora decesului: 14:38, el fiind dus până la ora 10:00. Am discutat cu doamna doctor care a spus că a venit în viață, cu o hermoragie, doar că, a fost dat un telefon de către un general și s-a spus să nu intervenim decât când va ordona el. Spitalul Elias era în subordinea Ministerului Apărării. Probabil Stănculescu a fost. Milea a murit pentru că s-a scurs sângele din el. Ceaușescu reușise să transmită “Trădătorul Milea s-a împușcat. E mort.” Trebuia să rămână mort.” (7)

O lovitură dură dată armatei în ziua de 22 Decembrie, și care, evident, a influențat parcursul evenimentelor următoare. O senzație cumplită de nesiguranță care invadase sufletul fiecărui militar, care îi făcea să se simtă urmăriți, hăituiți și arătați cu degetul pentru lucrurile întâmplate în noaptea de 21/22 decembrie și care în dimineața de 22 decembrie le transmisese că au rămas fără conducător.

Pe de altă parte, Milea, umilit de Ceaușescu, presat de întâmplările lunii decembrie, cu un popor în față, care striga moarte omului pe care l-a slujit atâția ani.

Psihologic vorbind, decizia ce pare să fi fost de autorănire pentru a ieși din această poveste atât de vizibil și atât de spectaculos, este specifică celor care încearcă să fugă de o anumită răspundere. Însă, noi vorbim aici despre un militar, ba chiar de ministrul Apărării, iar astfel de tertipuri nu ar trebui să existe în mintea unui comandant militar. Astfel, într-un moment în care a conștientizat că venirea lui Stănculescu în București înseamnă înlocuirea sa, cât și faptul că fusese comandantul Comitetului Militar Central de Apărare care coordonase împrăștierea demonstranților din Piața Palatului, generalul Vasile Milea, sub imperiul sentimentelor de incertitudine, a decis să se scoată din luptă, rănindu-se.

Locul în care s-a împușcat denotă încercarea de a provoca o rană îndeajuns de mare care să îl țină deoparte de evoluția evenimentelor, dar care să nu îi pună viața în pericol. Malpraxisul care a urmat a făcut restul...

Note

1. Alex Stoenescu, Istoria loviturilor de stat din România, București, Ed. RAO, p. 380

2. Raportul Comisiei Senatoriale, vol. 1, p.100

3. Alex. Barbu, Aghiotant la trei miniștri: Milea, Militaru, Stănculescu, Ed. Ion Cristoiu, 2000, p.85-86

4. Arhiva TMTB, Dosar 33, vol.2 , p.78

5. Arhiva Senat, Stenograma nr. 50, p. 50-51

6. Alex Mihai Stoenescu, În sfârșit, adevărul..., Ed. RAO, 2009, p.129