Sfârșitul anilor ‘80 găsește România în situația unui vapor care și-a oprit motoarele, dar înaintează încă în virtutea inerției, chiar dacă, pe alocuri, a început să ia apă.

Lipsa alimentelor, a căldurii și a luminii a provocat în rândul maselor o psihoză care le-a întunecat ecranul rațional și aducându-i în pragul unei revolte populare. Ultimul deceniu al anilor ’80 crease în mentalul colectiv dorința de dispariție a șefului statului, fiind considerat motivul tuturor nemulțumirilor, nefăcându-se o distincție între ura creată în jurul conducătorului și dorința de schimbare a regimului comunist.

Dar să fi fost aceste motive suficiente pentru a crea în rândul cetățenilor României o conștiință socială coerentă pentru a evolua într-o platformă ideologică revoluționară ?

Sorin Roșca Stănescu: “După opinia mea, nu. Românii erau nemulțumiți de regimul Ceaușescu, dar nu a existat nici o coagulare a acestei nemulțumiri. A fost o revoltă la Brașov cu câțiva ani înainte, o revoltă a muncitorilor de la Steagul Roșu generată de faptul că nu li s-au plătit salariile la timp. Nu știu dacă asta se poate numi conștiință socială. Ei au venit ca să își solicite salariile spre centrul orașului și acolo simțindu-se mulți au devastat sediul  Comitetului Județean de Partid, ulterior urmând o represiune foarte dură a acestor muncitori. Nu. N-a existat în România niciun fel de mișcare socială sau politică care să fie comparabilă cu ceea ce s-a întâmplat în Ungaria sau în Cehoslovacia.”

Virgil Măgureanu: “Întrebarea este absolut justificată și desigur, tu vrei să mă întrebi dacă atunci a existat o conștiință socială revoluționară. Eu îți voi răspunde că nu. A existat o conștiință difuză, dar care avea un singur punct comun. De fapt, masele sunt un element inform, care nu au contur suficient, încât să le poți atribui o asemenea conștiință. Conștiința socială apare ca un element predominant și coordonator al tuturor conștiințelor individuale abia când se conturează ce vrei, însă în acel moment, foarte puțini doreau cu adevărat căderea comunismului. Cei mai mulți doreau căderea lui Ceaușescu cu orice preț.

Dacă ar fi reușit cineva să fi pus mâna pe el, cred că l-ar fi făcut bucăți. Atât le era de drag, celora care, timp de 24 de ani, cu mici excepții, poate a suta parte, nu îl doreau sau îi respingeau prezența. Din aceste elemente disparate ale conștiințelor individuale, nu s-a putut constitui ce se cheamă conștiință de clasă revoluționară, pentru că revoluția nu înseamnă căderea unuia singur, ci căderea unui sistem. La căderea sistemului s-a ajuns nu datorită conștiinței de clasă, ci datorită faptului că fenomenele care au dus la căderea comunismului, însemnând un trend radical care să ducă la pulverizarea sistemului.

Aceste elemente au fost induse din afară, nu au venit de la mase. Inclusiv cei care au ieșit în 21 seara și s-au dus către baricade și cei care în 22 s-au strâns cu toții ba la televiziune, ba la Comitetul Central, ba în alte puncte, nu erau acolo ca urmare a unei conștiințe de clasă, ci erau ca urmare a unui element spontan apărut, organizat și indus cu destulă perseverență și tenacitate, de către elemente din afară. Conștiința difuză la început s-a transformat într-o conștiință a revoltei de masă, însă masa nu este ceva stabil, sociologic vorbind nu există ceva mai instabil decât o masă populară. Aceasta e amorfă de regulă, nu are formă, nu are contur, nu are ideologie, nu are conștiință, dar în momente de vârf bine canalizate, nemulțumirile acumulate se pot transforma într-o revoltă generalizată. Conștiința socială a revoluției ar fi trebuit să reprezinte, de exemplu, faptul că tu nu însemni nimic și că de fapt ar trebui să fi totul.”

Istoria, de altfel ne arată prin șirul evenimentelor ce o compun că revoluțiile veritabile prin conținut nu doar prin denumire n-au fost niciodată spontane. Acelea au fost răscoalele, revoltele, loviturile de stat etc. O revoluție nu înseamnă simpla demolare a unui sistem generator de nemulțumire generală. Din contră, ea se manifestă inițial prin abordarea critică a evenimentelor prezente, stabilește contextul, cauzele și factorii abia apoi proiectează o viziune, propune posibile soluții iar în cele din urmă elaborează un program de acțiune.

O revoluție implică schimbări radicale, sistemice dar atenție: schimbare înseamnă înlocuirea a ceva ce funcționează într-un fel cu altceva care... funcționează mai bine. Tot acest proces are loc mai întâi în mintea celor ce pot proiecta astfel de soluții, se alcătuiește o ideologie, aceasta se comunică și dacă este convingătoare este preluată de mase determinate să înfăptuiască schimbarea. Poate dura ani, decenii, trebuie înfrântă inerția unui sistem care, bun sau rău, funcționează cu un altul despre care comunitatea trebuie să fie convinsă că va funcționa mai bine. Nu în ultimul rând, trebuie păstrat ce este valoros, funcțional și de folos.

Este ca atunci când casa în care locuiești nu te mai satisface sau chiar îți creează probleme. Simpla și totala ei demolare nu este o soluție pentru că asta te aruncă direct pe un morman de moloz dar sub cerul liber. Trebuie să ști ce și cum vrei să faci, să ai mijloacele să o faci și viziunea clară a minunatei noi locuințe va păstra vie determinarea de a suporta disconfortul tranziției. Sigur că aspirația de a realiza ceva precum vila de lux a vecinului este firească dar dorința nu e de loc același lucru cu putința, iar în lipsa unui miracol e de preferat un plan detaliat și realist.

Așadar, lipsa (confirmată de toate cercetările efectuate până în prezent) unui program revoluționar, a unei ideologii, a pomenitei “conștiințe sociale revoluționare” pune o problemă, cel puțin în planul abordării științei istoriei asupra definirii adecvate a evenimentelor din România anului 1989. Și dacă ar fi doar o chestiune legată de rigoarea științifică să zicem că ar fi un detaliu digerabil. Dar dacă este mai mult? Căci se pare că în timp ce noi încă lucrăm la demolări, vecinul, cel cu casa cea mare și frumoasă a început să construiască și la noi în curte, iar noi suntem, se pare, fericiți că acum locuim pe aici... cu chirie!