Ion Antonescu este una dintre cele mai controversate personalități care au ocupat funcții importante în stat după 1900. A fost șef al Marelui Stat Major și ministru de război. A ocupat funcția de șef al Biroului Operațiilor din Marele Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial. În perioada 4 septembrie 1940 - 23 august 1944 a fost cel de-al 43-lea prim-ministru al României, cu titlul de „Conducător al Statului”. După ce a trecut prin momente de glorie, a sfârșit executat, fără a-i fi îndeplinită ultima dorință.

Contextul arestării lui Ion Antonescu

Mareșalul a avut de îndeplinit multe misiuni pentru stat, inclusiv forțarea abdicării unui rege. La propunerea lui Horia Sima, șeful Mișcării Legionare, regele Carol al II-lea l-a numit președinte al Consiliului de Miniștri. În contextul pierderilor teritoriale ale României din 1940, au existat mai multe conflicte între rege și mareșal. În cele din urmă, Ion Antonescu l-a forțat pe monarh să abdice în favoarea principelui moștenitor Mihai.

Rebeliunea legionară din 21 - 23 ianuarie 1941 vine cu alte schimbări. Antonescu a desființat Statul Național-Legionar și a girat singur exercitarea puterii de stat, ca dictator. Tot el a ordonat evacuarea și deportarea evreilor și romilor din România și în teritoriile controlate de statul român.

Intrarea României în cel de-al Doilea Război Mondial a fost decizia lui Ion Antonescu. Mareșalul a luat această hotărâre după ce Adolf Hitler i-a promis că teritoriile românești pierdute în 1940 vor fi retrocedate României. Aceste promisiuni au fost în van. Politica externă a mareșalului nu a fost una tocmai bună, astfel că nu a reușit să recupereze teritoriile cedate Uniunii Sovietice, Bulgariei și Ungariei.

Arestarea și procesul mareșalului

Regele Mihai I, prin lovitura de stat de la 23 august 1944, îl demite pe Antonescu de la conducerea statului. În aceeași zi mareșalul este arestat și predat apoi comuniștilor. Timp de doi ani a fost ținut captiv în URSS, iar apoi s-a întors în țară pentru a fi judecat. Procesul s-a desfășurat în perioada 6 - 17 mai 1946, la un Tribunal al Poporului. A avut mai multe capete de acuzare, printre care și alianța cu Germania nazistă. A fost acuzat și de crime de război și politică rasială.

Persoanele care l-au judecat pe Ion Antonescu aveau puțină experiență în domeniu juridic. Printre aceștia se numără un fost bucătar, Dumitru Săracu, un jurist, Vasile Stoian și un judecător adus de la Timișoara, Constantin Dobrian. Președintele completului de judecată a fost Voitin Voitinovici, un tânăr de 28 de ani.

Mareșalul s-a apărat susținând că nu au existat alte variante în acea perioadă. Pentru a-și susține pledoaria, el a mărturisit și promisiunile făcute de Hitler cu privire la recuperarea teritoriilor pierdute, inclusiv Basarabia. El a mai spus că România era izolată și că toți miniștri străini cărora le-a cerut ajutorul l-au refuzat.

Ion Antonescu a fost executat, fără a-i fi îndeplinită ultima dorință

Pe 17 mai 1946, Ion Antonescu este găsit vinovat pentru toate capetele de acuzare. Tribunalul Poporului l-a condamnat la moarte, alături de foștii săi colaboratori. În acea zi au fost pronunțate 13 sentințe de condamnare la moarte, dintre care trei condamnați au fost grațiați și alți șase condamnați în absență. Cei trei au primit închisoare pe viață, iar cei șase nu și-au mai executat pedeapsa.

Mareșalul a fost executat în seara zilei de 1 iunie 1946, la 18:03. Ultima sa dorință a fost să nu fie legat la mâini sau la ochi atunci când se va trage în el. Acestă dorință nu a fost îndeplinită. A fost împușcat în închisoarea Jilava, cu o zi înainte de a împlini 64 de ani. Nici dorința familiei sale nu a fost îndeplinită. Cu câteva zile înainte de execuție, mama mareșalului a cerut ca trupul fiului ei să îi fie predat pentru a putea fi înmormântat în cavoul familiei.

În anul 2006, sentința din 17 mai 1946 a fost contestată. Curtea de Apel București a reconfirmat decizia cu privire la executarea lui Ion Antonescu pe 5 decembrie 2006. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a intentat apoi recurs. Procesul a fost rejudecat la Înalta Curte de Casație și Justiție pe 6 mai 2008. ÎCCJ a anulat sentința Curții de Apel București și a respins definitiv cererea de revizuire a sentinței date de Tribunalul Poporului din București, din 17 mai 1946, potrivit Wikipedia.