Comisia Europeană pregătește un așa-numit „Pact pentru Migrații”, în care nu își manifestă deschis intenția de a renunța la ideea fatală a „migrației de înlocuire”. În acest timp, Erdogan controlează Libia.

Un interviu cu Jean-Thomas Lessueur, delegat general al Institutului Thomas More, în Le Figaro.

- Ce conține schița „Pactului pentru Migrații” promis de președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen?

- Să amintim mai întâi că acest pact ar trebui să fie unul dintre stâlpii politicii noii Comisii Europene, intrate în funcțiune anul trecut, prin crearea unui bizar portofoliu al „Promovării modului nostru de viață european”, încredințat conservatorului grec Margaritis Schinas. Prevăzută inițial pentru martie, prezentarea sa va avea loc la sfârșitul lui iunie.

La Bruxelles se vorbește mult că Germania, care va prelua președinția prin rotație a Uniunii Europene pe 1 iulie, nu prea ar avea chef să redeschidă dosarul exploziv al imigrației.

Pe fond, deși înzorzonate cu titlul de „Noul Pact pentru Migrații”, sunt vechile probleme nerezolvate – și nerezolvate din motive serioase, se va vedea – care sunt abordate în el: primirea solicitanților de azil, unificarea regulilor care reglementează azilul în diferitele state europene, faimosul regulament de la Dublin care obligă prima țară de intrare în UE să se ocupe cu instrumentarea dosarelor sau mecanismele de debarcare a migranților salvați pe mare.

- Comisia vorbește în special de un text menit să creeze un consens, evitând „orice efect de aspirație”, contrar a ceea ce s-a produs în 2015. Este aceasta o iluzie?

- Firește. Atâta timp cât mesajul trimis candidaților la imigrație către Uniunea Europeană va fi că este ușor să intri, „efectul de aspirație” nu va putea fi evitat.

Să luăm un exemplu, fără a ne mai întoarce în 2015. Vă amintiți că în martie, anul acesta, peste 130.000 de candidați la imigrație au fost masați în partea europeană a Turciei de regimul Erdogan. Din declarația ministrului de Interne turc știm că doar 20 până la 25% dintre ei erau sirieni și puteau eventual pretinde statutul de refugiați. Unii puteau proveni din Sudan, Eritreea sau Somalia și aspira de asemenea la acest statut.

Dar aceasta însemna că marea lor majoritate proveneau din țări care nu sunt în stare de război. Statutul de solicitant de azil nu este definit de emoție sau nu-știu-ce umanism amestecat cu pocăință care să justifice ca Europa să primească „toată nenorocirea lumii”. Este definit de Convenția de la Geneva din 1951.

Axioma lui Christophe Castaner (ministrul francez de Interne – n.r.), conform căreia „emoția depășește regulile juridice”, nu este admisibilă nici în dreptul internațional, nici în cel public.

- Scopul este de a limita imigrația sau continuăm să credem că Europa are nevoie să-și reînnoiască forța de muncă?

- Este punctul cel mai important al inițiativei, cred eu. Comisia Europeană încă îndrăznește să pretindă că UE, a cărei populație îmbătrânește și i-ar lipsi mâna de lucru, ar avea interes să îi „atragă pe cei de care are nevoie pentru competitivitatea economiei sale și menținerea nivelului de trai”....

Este reluarea ad litteram a viziunii ONU, în faimosul său raport: „Migrație de înlocuire: o soluție la declinul și îmbătrânirea populației?”, publicat în 2000.

Acest raport este marcat de dogma „globalizării fericite” care domnea în epocă. Problema este că ne aflăm azi după douăzeci de ani și bilanțul este cel puțin sumbru!

Această dogmă, care vedea ființa umană ca pe un „agent economic” interșanjabil și deplasabil în funcție de nevoile globalizării, nu rezistă spectacolului fracturării societăților noastre, al exploziei comunitarismului și rasialismului, al fenomenelor spectaculare ale violențelor etnice care ne explodează în față.