Puţinele poezii pe care le-a lăsat denotă talent, însă se află în umbra creaţiilor eminesciene.
Despre cartea de poezii a Veronicăi Micle, Eminescu spunea: ”Cartea ei e veşnic nouă pentru mine … Ce frumoase versuri întâlneşti în cărticica asta. Citeşte-le şi o să vezi câtă dreptate am!”.

Povestea de iubire care o a legat-o de Mihai Eminescu a început în 1872, la Viena. Îi ştia poeziile lui Eminescu, pe care le citise în „Convorbiri literare”, dar după ce l-a cunoscut, acesta a devenit idolul ei. „M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut,/ Te ştiam numai din nume, de nu te-aş mai fi ştiut!/ Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,/ Să-ţi închin a mea viaţă, să te fac idolul meu”, scria Veronica în poezia ”M-am gândit…” (1883).

Potrivit lui Octav Minar, biograful Veronicăi Micle, odată cu declanşarea bolii lui Eminescu, în 1883, pentru Veronica Micle a început suferinţa. Primul exemplar al volumului de ”Poezii” i l-a trimis lui Eminescu, cu dedicaţia: „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de neştearsă dragoste, Bucureşti, 6 februarie 1887”.

La sfârşitul anului 1888, Veronica Micle a venit la Botoşani, pentru a fi aproape de Eminescu, din ce în ce mai bolnav.

La 10 aprilie 1889, îi scria lui A.C. Cuza, care se interesa de starea sănătăţii poetului:

„Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale. Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puţin acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost întrupat în fiinţa lui Eminescu”.

La moartea poetului, în 15 iunie 1889, Veronica se afla la Bucureşti. Atunci a scris poezia „Raze de lună”, care a apărut în cotidianul „România” din 20 iunie.

După moartea lui Mihai Eminescu, s-a retras la Mânăstirea Văratec. A murit în acelaşi an, în noaptea de 3 spre 4 august, în casa maicii Fevronia Sârbu, după ce a băut o sticluţă cu arsenic.

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric