Aventura lui Bakiev în Kârgâzstan este al treilea eşec revoluţionar în spaţiul ex-sovietic. Iată un mic îndrumar de democraţie estică

Revoluţia portocalie” din Ucraina, „Revoluţia Trandafirilor” din Georgia sau „Revoluţia Lalelelor” din Kârgâzstan, toate au reprezentat victorii ale democraţiei autentice asupra pseudodemocraţiei moştenite din regimurile comuniste. Cel puţin aşa se dorea, pentru că la cinci ani de atunci n-a mai rămas aproape nimic.

Violenţele de săptămâna trecută din Kârgâzstan reprezintă eşecul cel mai dur al emancipării democraţiei, însă modalităţile prin care o revoluţie îşi poate devora copiii sunt numeroase.

Corupţia, mottoul revoluţiei

Fără nicio excepţie, laitmotivul fiecărei revoluţii „colorate” a fost corupţia endemică din ţara respectivă, plus măsluirea rezultatelor alegerilor electorale. Victor Iuşcenko în Ucraina a acuzat candidatul partidului comunist, Victor Ianukovici, de trucarea rezultatelor. Mihail Saakaşvili şi Kurmanbek Bakiev au pornit din acelaşi loc. Folosind nemulţumirea publică faţă de corupţia şi abuzurile regimului la putere, liderii opoziţiei au reuşit să mobilizeze populaţia pentru a contesta rezultele alegerilor pe care tocmai le pierduseră.

Forţate de presiunea publică, regimurile contestate au fost nevoite să renunţe la putere. Aşteptările erau mari, se promiseseră eradicarea corupţiei şi a nepotismului din sistemul public, ridicarea nivelului de trai, democraţie şi prosperitate. După obţinerea puterii politice, fiecare lider revoluţionar şi-a ratat „misiunea” după o reţetă proprie.

Incompetentul Iuşcenko

Revoluţia „portocalie” din Ucraina, cea mai cunoscută, s-a încheiat oficial luna trecută, când Iuşcenko a pierdut lamentabil alegerile prezidenţiale în faţa exact aceluiaşi personaj pe care-l contestase în 2004, Victor Ianukovici.

În cazul lui Iuşcenko, lucrurile sunt simple. Onest şi incoruptibil, liderul „portocaliilor” s-a dovedit a fi un preşedinte incapabil, chiar incompetent. Şi-a îndepărtat toţi aliaţii şi, treptat, a pierdut controlul asupra guvernului şi a majorităţii instituţiilor.

Din acest motiv, schimbarea politică n-a însemnat deloc o schimbare a calităţii vieţii pentru majoritatea ucrainenilor, iar marea corupţie şi-a văzut nestingherită de treabă. Mai preocupat de a-şi „hrăni” propriile obsesii, ruso-fobia şi anticomunismul teoretic, Ianukovici are măcar meritul de a fi ieşit de la putere democratic, fără a fi protestat în vreun fel.

Irascibilul Saakaşvili

Pe de altă parte, Mihail Saakaşvili s-a dovedit un geniu economic. Reformele din Georgia sunt de o amplitudine extraordinară, ţara fiind astăzi una dintre cele mai bune pentru a face afaceri, potrivit topurilor internaţionale în domeniu.

De asemenea, Saakaşvili este un Sfântul Gheorghe al luptei împotriva monstrului corupţiei. De exemplu, pentru a eradica masiva corupţie a poliţiei rutiere, i-a concediat pe absolut toţi angajaţii poliţiei, de la generalii din vârf până la ultimul funcţionar de birou. Similar, a concediat jumătate din funcţionarii statului, pe principiul că un aparat stufos generează de la sine corupţie şi birocraţie.

Marele defect al preşedintelui georgian este viziunea sa politică. Anul trecut opoziţia a ieşit în stradă, încercând să-l doboare cu propriile arme. Iniţial, manifestaţiile au fost reprimate de forţele de ordine. Totuşi, Saakaşvili a câştigat un nou mandat în 2008, însă la limită, cu 53%. După războiul cu Rusia din acelaşi an, popularitatea sa a scăzut considerabil.

Deşi a realizat foarte multe în domeniul economic şi a reuşit cu succes să combată corupţia, Saakaşvili nu a reuşit să creeze un mediu politic democratic. Nu iubeşte deloc opoziţia şi acum se află în plin proces de a transfera şi mai multe din puterile statului în mâinile sale. În plus, încă nu a trecut testul transferului paşnic de putere. „Revoluţia Trandafirilor” mai poate fi încă ratată.