Aceste tratate conţineau o clauză de asistenţă mutuală care nu-şi mai avea rostul, atât pentru că Tratatul de la Varşovia nu mai exista de facto şi se îndrepta spre o dizolvare de jure, cât şi pentru că şi România, şi celelalte ţări semnatare erau într-o altă situaţie politică, economică şi socială, în alte sisteme de valori, şi aveau alte interese şi aspiraţii.

La începutul anului 1991, la nivelul conducerii ministerului se ajunsese la concluzia că, practic, toate tratatele semnate de

URSS a insistat să-i acordăm prioritate în încheierea unui astfel de nou Tratat, având în vedere propria sa preferinţă în materie. În ceea ce priveşte partea română, noi elaboraserăm, în acel moment, un proiect care răspundea preocupărilor noastre: să nu fie un tratat de asistenţă mutuală, ci un document de colaborare, care să aibă un caracter general-european şi chiar universal; să nu conţină clauze militare.

De altminteri, în cursul vizitei preşedintelui Ion Iliescu în Italia, am primit proiectul de Tratat pe care italienii îl negociau cu sovieticii, pentru a înţelege mai bine modul în care se puteau aborda aceste probleme în noul context european.

De fapt, în acel moment aveam consultări pe această temă cu un mare număr de ţări europene şi din alte zone, pentru a defini cadrul juridic al relaţiilor bilaterale. Mai mult, noi, plecând de la nevoia de a întări încrederea în relaţiile bilaterale, am accelerat negocierea acordului „cer deschis“ cu Ungaria, ca parte a procesului CSCE.

Observ cu mare neplăcere un fapt care spune multe despre felul în care înţelegem noi să ne raportăm la realităţi. Tratatul cu Uniunea Sovietică a fost citit şi atunci – şi continuă să fie citit şi acum – cu o singură grilă: aceea a rusofobiei. Ni se tot reproşează faptul că l-am negociat şi semnat, că nu era momentul, că URSS era oricum pe ducă. Asta ştim noi acum. Atunci nimănui nu-i era clar ce se va întâmpla. De aceea căutam orice formule care să ne asigure securitatea, într-un mediu extern fluid şi impredictibil. Tratatele bilaterale erau o astfel de măsură de siguranţă. CSCE, la fel. Aranjamentele regionale şi subregionale păreau şi ele o soluţie, deşi unele se năşteau deja ca nişte cluburi închise (din care noi eram excluşi), destinate mai mult monopolizării relaţiilor cu Occidentul, dar mai ales a ajutoarelor destinate de acesta Estului Europei.

Într-una dintre şedinţele Consiliului de conducere al MAE, cea din 20 martie 1991, s-a discutat pe larg problematica Tratatelor, cu accent pe Tratatul cu URSS. Doream să vedem care sunt punctele tari şi slăbiciunile acestor tratate, ce probleme rezolvă ele şi care sunt posibilele probleme pe care le-ar putea genera.

Din discuţii rezulta că acel Tratat fusese conceput astfel încât să poată fi folosit în relaţiile cu toate ţările vecine, inclusiv Turcia şi Grecia, dar şi cu ţările din Europa Centrală şi Europa Occidentală. Trebuia să rezulte o reţea de tratate care, ulterior, să ne permită să ne angajăm pe diferitele direcţii ale integrării europene, să ne ataşăm sau să creăm noi înşine grupări sau nuclee de cooperare regională şi subregională. Ne gândeam atunci la un nucleu al ţărilor latine din Europa, sau al ţărilor din Balcani, sau al celor riverane la Marea Neagră, sau la triunghiul România-Turcia-Iugoslavia. În aceste discuţii veţi găsi, spre exemplu, geneza viitoarelor trilaterale, care şi-au avut rostul şi impactul lor la un moment dat.

Prevederile din textul de bază îl defineau ca pe un tratat de colaborare pe diferite planuri cu URSS. Era un text care consfinţea, cum am spus şi cu alte ocazii, dispariţia factorului ideologic în relaţiile noastre cu URSS şi cu alte ţări foste socialiste, lucru extrem de important, pe care unii nu îl percepem nici acum la adevărata lui valoare. El reflecta un alt set de valori politice şi etice, propriu naţiunilor democratice.

Tratatul nu prevedea şi nu dădea nicio posibilitate de interpretare a relaţiilor bilaterale ca fiind acelea ale unei alianţe, ci, dimpotrivă, pleca de la realităţile momentului pe continent şi de la perspectivele relaţiilor europene, bazate pe premisa că în Europa, după reuniunea de la Paris din 1990, toate statele sunt prietene, că nu mai există duşmani. Textul nu conţinea clauze de alianţă militară. Ţinea însă cont de faptul că aveam, în acel moment, o serie de cooperări în domeniul militar. În fond, noi doream ca, în condiţiile în care în URSS apăreau tulburări, să avem o minimă garanţie că la graniţa de est a României vom avea pace şi stabilitate. Doream, de asemenea, să obţinem maximum din ceea ce se putea obţine atunci în raport cu Moldova, adică relaţii directe în toate domeniile, deschiderea de consulate etc. Textul nu afecta cu nimic Moldova, aşa cum s-a spus. Din contră, ne permitea relaţii dintre cele mai dezvoltate cu Chişinăul, inclusiv prezenţă economică acolo.

De altminteri, după vizita mea la Moscova, în 22 martie 1991, vizită în cadrul căreia au fost puse la punct ultimele detalii şi a fost parafat Tratatul, m-am oprit la Kiev şi la Chişinău, pentru a vedea în ce măsură evoluţiile din URSS duc spre o redefinire a raporturilor republicilor cu Moscova şi dacă aceste evoluţii vor genera procese secesioniste, după modelul statelor baltice.

La Chişinău, m-am întâlnit cu Mircea Snegur, cu Mircea Druc, cu Nicolae Ţâu şi cu Ion Hadârcă. Le-am explicat care au fost obiectivele semnării Tratatului cu URSS, cum va influenţa el relaţiile cu Moldova şi alte republici unionale. Moldova nu participase la Referendumul din 17 martie, referitor la viitorul Uniunii şi la elaborarea conţinutului noului Tratat Unional. Cum spunea Mircea Snegur: „Poporul ne va susţine şi mai departe în întărirea suveranităţii, pas cu pas, spre independenţa deplină. Aceasta este calea noastră. […] Nu vom semna Tratatul Unional.“

Deci, Moldova se vedea pe sine şi se construia ca stat independent. I-am întrebat dacă am înţeles bine demersul lor, şi, dacă da, cum îi putem ajuta, mai ales dacă se materializează perspectiva destrămării URSS. Miau confirmat că ei văd existenţa a două state româneşti şi de aici trebuie să începem să construim relaţiile viitoare. Ei aşteptau să vadă şi ce va face Kievul, pentru a lua o decizie clară. Iar marea lor preocupare era reducerea dependenţei economice de Uniune, prin stabilirea de relaţii directe cu România, iar ca o confirmare a acestor evoluţii, am semnat un Acord de cooperare între cele două ministere de Externe. “

FRAGMENT din cartea lui Adrian Năstase, ROMÂNIA DUPĂ MALTA -1991 apărută recent

…(citește mai departe pe evenimentulistoric.evz.ro)

Te-ar putea interesa și: