Rusia, începând de la Petru cel Mare, a dorit cu ardoare să devină o Rusie europeană, organizarea politică, socială dar mai ales cea economică a creat un veritabil complex european dând naştere în secolul al XIX-lea curentului favorabil civilizaţiei occidentale, dar şi unul opus „europenizării” Rusiei – Slovofiliei. Însă scopul ambelor curente aveau acelaşi ţel, de a face din Rusia un stat puternic pe arena mondială.
„Aceleaşi sentimente îi animă şi pe ruşii din zilele noastre. În această privinţă în mentalitatea lor nu s-a schimbat nimic. Nici slavofilia, oricât de anacronică, n-a dispărut cu desăvârşire, deşi ceilalţi slavi nu par, cel puţin deocamdată, înclinaţi să o mai accepte”, susţine şi profesorul Corneliu Barborică. Faimoasa „Scrisoare filosofică” a lui Piotr Ceaadaev (1794-1856) este considerată manifest al partizanilor „europenizării” Rusiei. Rechizitoriul lui la adresa Rusiei este nemilos şi drastic: „Noi creştem, dar nu ne maturizăm, avansăm dar în linie oblică, altfel spus într-o direcţie ce nu duce la un ţel, suntem ca nişte copii care n-au fost puşi să gândească ei înşişi; întreaga cunoaştere rămâne la suprafaţa fiinţei. (…) Solitari în lume, noi nu am dăruit lumii nimic şi nu am preluat nimic de la lume. Noi nu am vărsat nici măcar o singură idee în ansamblul ideilor omeneşti; nu am contribuit cu nimic la progresul spiritului uman, şi tot ce ne-a revenit nouă din acest progres am desfigurat…” Că nu este nimic nou sub soare – ce puţin în politica Moscovei ne-o demostrează şi Ioan Codruţ Lucinescu în studiul “Statul Român modern în vizorul serviciilor secrete ale Rusiei Imperiale” publicat în revista “Intelligece”, nr.30, decembrie 2015: “ Petersburgul decide începerea ofensivei în sudul Dunării, declarând război Imperiului Otoman la 12/24 aprilie 1877. Evoluţia operaţiunilor militare este binecunoscută, Rusia fiind obligată să accepte cooperarea directă a armatei române şi recunoaşterea rolului nostru în conflict, moderarea cererilor formulate faţă de Turcia (învinsă în ianuarie 1878) ca urmare a ameninţării Marii Britanii că va intra în război alături de Înalta Poartă, deciziile Congresului de Pace de la Berlin (iulie 1878) etc. Eşecul ambiţiilor sale geostrategice, în primul rând imposibilitatea de a ocupa Strâmtorile, fără de care Rusia imperială nu rămânea „decât” o mare putere europeană, va marca şi atitudinea acesteia faţă de tânărul stat român independent. În concluzie, sfârşitul secolului al XIX-lea prezintă un tablou geopolitic complex şi departe de stabilitate, sud-estul Europei fiind, pe bună dreptate, un veritabil „butoi cu pulbere” pentru securitatea continentală”. Traian Băsescu anunţa mai ieri că “Pentru noi, un Guvern controlat de la Moscova la Chişinău este o ameninţare la adresa securităţii naţionale. Avem şi-aşa o frontieră vulnerabilizată profund – frontiera de nord, cu completare la Marea Neagră – , frontiera cu Ucraina, şi-asta ne-am mai lipsi acum, să avem vulnerabilă şi frontiera de Est, cu Republica Moldova, care are vreo 680 de kilometri. România este extrem de interesată într-o Republică Moldova ori unionistă, ori pro-Vest, dar niciodată pro-Est! Pentru că o Moldovă controlată de la Moscova este o vulnarabilitate extinsă pentru noi, după ce că avem la 180 de km Transnistria, cu resurse militare suficiente, ale Federaţiei Ruse acolo, să mai avem şi de-a lungul frontierei un stat ostil, sau un stat nesigur în relaţia cu România”. Mai sunt nevoie de comentarii? Politica Moscovei este aceeasi. Putin nu este decât reîncarnarea lui Petru cel Mare!
Recomandările noastre
