„Priveşte, ce poate fi?” În urmă cu 42 de ani, pe 27 iunie 1980, la ora 20.59, aceste cuvinte au fost rostite de unul dintre cei doi piloți ai aeronavei DC9 care zbura pentru o companie aeriene care nu mai există, Itavia. Zborul avea numărul IH870, decolase cu mai puțin de o oră înainte din Bologna și se îndrepta spre Palermo. RaiNews24 a curățat audio-ul cutiei negre pentru a distinge aceste cuvinte, într-o investigație efectuată în urmă cu doi ani de Pino Finocchiaro.

„Priveşte, ce poate fi?” Câteva momente mai târziu, aeronava DC9 se prăbuşeşte în mare, în largul insulei Ustica. Toate persoanele aflate la bord, echipajul și pasagerii, în total 81 de oameni, mor. Rămășițele aeronavei vor fi recuperate abia opt ani mai târziu, iar astăzi sunt expuse într-un muzeu din Bologna. Trei săptămâni mai târziu, pe Sila, un platou din Apeninii Calabriei, sunt găsite rămășițele unui avion militar libian, un Mig 23, scrie Giuseppe Asta pentru Rai News.

În după-amiaza următoare, redacția romană a ziarului Corriere della Sera primește un telefon de la o persoană care se acreditează ca fiind membru al Nucleelor Armate Revoluționare (NAR), una dintre principalele organizații neofasciste active în Italia la acea vreme. Spune că în avion se afla şi unul dintre camarazii lor care avea o bombă, ce a explodat din greșeală. Informaţii false, aşa cum se va dovedi ulterior. Este prima pistă greșită.

În paralel, încep cercetările justiției și cele ale unei comisii de anchetă a Ministerului Transporturilor. Raportul acestuia din urmă, din 16 martie 1982, concluzionează că nu se poate stabili dacă a fost o rachetă sau o bombă. Totodată, exclude ipoteza eșecului structural, prea târziu însă pentru nevinovata companie Itavia, care la câteva luni după accident a dat faliment, copleșită de scandal.

Pe 6 mai 1988, în direct, la emisiunea Telefono giallo de pe Rai3 condusă de Corrado Augias, sosește un telefon anonim. Cu puţin timp înainte de transmisie s-a vorbit despre o gaură de câteva minute în monitorizarea staţiei radar Marsala şi de nişte urme lăsate de un avion. Bărbatul de la telefon se descrie drept "un aviator care era de serviciu la Marsala în seara dezastrului DC-9" și spune despre acele urme: "Noi le-am văzut perfect. Însă a doua zi, practic, sergentul de serviciu ne-a spus să ne ocupăm de treburile noastre și să nu mai urmărim acea afacere. Adevărul este că ni s-a ordonat să tăcem".

Între timp, recuperarea epavei scoate la lumină dovezi care fac imposibilă varianta unei bombe: multe hublouri sunt intacte, în timp ce în cazul unei explozii din interior ar fi trebuit să fie toate spulberate. Toaleta și cala, cele două locuri în care, conform tezelor înaintate de Forțele Aeriene Italiene și diverși oameni de stat, ar fi fost amplasat dispozitivul, nu prezintă semne compatibile cu o explozie din interior. La aceste dovezi se adaugă și faptul că avionul a decolat cu aproape două ore întârziere, iar pentru un ipotetic atentator ar fi fost cel puțin complicat să țină cont de acest lucru în programarea unui cronometru.

Cu toate acestea, teza bombei supraviețuiește mult timp: în 1994 a fost susținută de un colegiu internațional de experți numiți de judecătorul de instrucție Rosario Priore. Evoluțiile anchetei romane vor merge însă în direcția unui alt scenariu, evidențiind în 1997 prezența unor aeronave militare în acea seară pe cerul de deasupra Usticii.

În septembrie 2000 a avut loc un proces împotriva a patru generali ai Forțelor Aeriene acuzați de "complicitate la înaltă trădare prin intermediul unui atac continuu la adresa organelor constituționale" în legătură cu direcționarea greșită a cercetărilor: după șapte ani și trei grade de judecată, generalii vor fi cu toţii achitaţi, iar capetele de acuzare prescrise.

În 2008, familiile victimelor au citat în proces civil ministerele Apărării și Transporturilor pentru "omisiuni și neglijențe" care ar fi obstrucționat reconstituirea judiciară a faptelor.

În același an, fostul șef al statului, Francesco Cossiga, care la momentul evenimentelor era președinte al Consiliului de Miniștri, afirmă, în diverse declarații către presă, că "Giuliano Amato, pe atunci subsecretar, mi-a spus că francezii au fost cei care au doborât avionul la Ustica": cei doi vor fi audiaţi de parchetul de la Roma, care decide redeschiderea anchetei. Nu este clar ce l-a determinat pe Cossiga să-și schimbe versiunea, după ce ani de zile s-a vorbit despre "eșec structural" și despre "un normal accident de avion". Doi ani mai târziu, intervievat de autorii filmului documentar "Sopra e sotto il tavolo", Cossiga va fi și mai concret și va vorbi explicit despre "un avion francez" care "se poziţionase sub DC9, pentru a nu fi interceptat de radarul unui avion libian care îl transporta pe Gaddafi", omul care a deținut puterea în Libia din 1969 până în 2011, avion care "la un moment dat, dorind să lovească avionul președintelui libian, a lansat din greşeală o rachetă".

La 12 septembrie 2011, procesul civil împotriva ministerelor Apărării și Transporturilor se încheie, cu sentința, confirmată în anii următori de Curtea Supremă, de a despăgubi rudele victimelor cu 1 de milioane de euro. În motivații, judecătorii creditează ferm reconstituirea potrivit căreia în acea seară pe cerul deasupra Mării Tireniene a avut loc o acțiune de război, care a implicat trei vehicule militare diferite: "Toate elementele luate în considerare - scrie judecătorul Paola Proto Pisani - ne permit să considerăm că e dovedit că accidentul a survenit din cauza unei interceptări efectuate de două avioane de luptă care au văzut o aeronavă militară ce zbura ascunsă în urma dârelor lăsate de DC9, pentru a nu fi detectată de radar, ca urmare directă a exploziei unei rachete lansate de aeronava urmăritoare împotriva avionului ascuns, sau a unei coliziuni care a avut loc între avionul ascuns și DC9 ''.

La 20 aprilie 2014, prim-ministrul de atunci, Matteo Renzi a anunțat începerea desecretizării documentelor deținute de stat privind dezastrele aeriene, inclusiv cel de la Ustica.

Pe 20 decembrie 2017, Corriere della Sera și emisiunea La7 Atlantide raportează mărturia lui Brian Sandlin, care la acea vreme era marinar pe portavionul american Saratoga: în acea seară, spune el, a asistat de pe podul navei ancorate lângă Golful Napoli la întoarcerea a două avioane de luptă Phantom dezarmate, descărcate. Acestea ar fi servit la doborârea cât mai multor MIG-uri libiene (cum ar fi cel găsit în epava de pe Sila) în zbor de-a lungul traiectoriei aeriene a aeronavei DC-9. "În acea seară - spune fostul marinar - ni s-a spus că am doborât două Mig-uri libiene. De fapt aceste fusese şi motivul pentru care am pornit la acţiune: să punem Libia la încercare ".

Anchetele deschise în 2008 nu au fost niciodată închise. În urmă cu un an, și apoi din nou vinerea trecută, Daria Bonfietti, președintele asociației rudelor victimelor masacrului de la Ustica, a făcut apel la justiție pentru a ajunge rapid la concluzii cât mai rapid. Luni, potrivit celor declarate zilele trecute de Bonifetti, a fost finalizată operaţiunea de desecretizare a documentelor: "Se poate afirma definitiv că nu există documente secrete despre Ustica".

"Priveşte, ce poate fi?"- A fost o rachetă, sau un avion de război, la 42 de ani de la fapte, istoriografia nu mai are nicio îndoială, în ciuda faptului că unii militari și politicieni rămân atașați de teza bombei, dezavuată în multiple ocazii. Justiția italiană a reușit să pună totul negru pe alb doar într-o sentință civilă. Şi nimeni nu știe dacă se va putea asista vreodată la un proces penal. (Traducerea Cătălina Păunel, RADOR)