După revoluția din 1917, formulele de adresare utilizate în Rusia imperială au devenit depășite. Înainte vreme, exista un sistem complex de maniere și moduri de adresare, în funcție de statutul social: nobili, funcționari de rang înalt, ofițeri, negustori, preoți…

Doar în rândul oamenilor simpli nu exista o formulă de adresare proprie. Aceste reguli, spuneau bolșevicii, subliniau inegalitatea din societatea rusă și trebuiau schimbate.

Totul a pornit însă de la abolirea nobilimii în Franța, în timpul revoluției din 1789, apărând o nouă formulă de adresare pentru poporul „eliberat”: cetățean.

Dar în Rusia, folosirea acestui cuvânt după revoluția bolșevică suna fals. „Cetățean” implica drepturi și libertăți democratice, ca în Franța, în timp ce bolșevicii se angajau într-o structură socială și de stat diferite. Nu democratică, ci „socialistă”. În consecință, notează Russia Today, era nevoie de alt cuvânt de apelare.

Socialismul s-a născut în Germania iar primii lui adepți au adoptat „kamrade” ca formulă de adresare. În latină, „camarada” semnifică literalmente „coleg de cameră” și, potrivit mai multor studii lingvistice, era probabil folosit pentru a desemna persoanele care împărțeau același dormitor în timpul studiilor.

După revoluția franceză și revoluțiil europene din 1848, „camarade” a devenit o formulă de adresare între persoanele care împărtășeau aceleași idei socialiste și, mai ales, care se băteau pentru ele.

Dar rușii nu se adresau cu „camarade”. Aveau propria versiune: tovarășe. Culmea este că, în rusă, „tovarișci” nu însemna, inițial, prieten sau camarad, ci „frate de comerț”. Cuvântul avea ca rădăcină „tovar” care însemna „marfă” iar un „tovarăș” era deci un partener de afaceri.  „Tovarăș” era folosit înainte și în funcțiile publice. Din 1802 în 1917, spre exemplu, a existat postul de „tovarăș al ministrului”, altfel spus ministru adjunct.

După revoluție, bolșevicii au adoptat rapid „tovarășe” ca formulă universală de adresare între comuniști. Contrar lui Ludovic al XVI-lea, apelat „cetățeanul Louis Capet”, după revoluția franceză, țarul Nicolae al II-lea nu putea fi apelat cu „tovarășe” pentru că nu făcea parte din categoria „omului nou”. De altfel, „nu ești tovarăș pentru noi” era o insultă gravă în rândurile bolșevicilor și, în 1930, putea cauza și moartea pentru că purta în ea instantaneu acuzația de dușman al ideologiei comuniste.

În procedurile oficiale, termenul folosit era „grajdanin” (cetățean), autoritățile fiind prudente. Un „cetățean” nu era obligatoriu să fie și un „tovarăș” pentru că putea fi un opozant al noului regim.

În cadrul armatei sovietice „tovarăș” a devenit o formulă de adresare ce a devenit aproape obligatorie. Ofițerii superiori se adresau subordonaților fie indicându-le gradul și numele, fie doar gradul însoțit de „tovarășe”. Spre exemplu, „căpitane Petrov” sau „tovarășe căpitan”.  În schimb, subordonații se puteau adresa gradelor superioare doar folosind ultima variantă, cum ar fi „tovarășe colonel”.

Evident, în tradiția sovietică, liderii Partidului Comunist erau mereu apelați cu „tovarășe”: tovarășe Stalin, tovarășe Brejnev, etc.

În actuala Federație Rusă au revenit formulele de adresare dinaintea revoluției: „gospodin”/„gospoja” (domnule/doamnă), în timp ce „cetățene” a căpătat o conotație formală și chiar ostilă, făcând referire la epoca sovietică, în timp ce „tovarășe” este utilizat doar de-o manieră ironică

 

Te-ar putea interesa și: