Theresa May părăsește vineri locul din fruntea Partidului Conservator, îngropând speranța de a rămâne în istorie ca artizanul scoaterii Regatului din UE

În 24 mai, cu lacrimi în ochi în fața reședinței din Downing Street, Theresa May a aruncat prosopul, după o lună de tortură politică, între descompunerea guvernului său și numereoasele apeluri care-i cereau imperativ demisia, notează Le Point.

Chiar dacă Theresa May, în vârstă de 62 de ani, rămâne încă oficial prim ministru, așteptând alegerea succesorului ei de către „Tories”, ea nu mai are acces la dosare, evident în special la dosarul privind Brexit-ul, care i-a lovit mortal mandatul.

La sosirea sa ca șef al guvernului britanic, în iulie 2016, după referendumul care a decis ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, ea părea că are destule atuuri să-i liniștească pe britanici.  Această fiică de pastor, fără carismă dar cu reputație de tocilar dur, părea omul potrivit să conducă Regatul ieșit divizat din campania pentru Brexit, într-o perioadă din cele mai delicate din istoria sa.

Dar trei ani mai târziu, în timp ce Marea Britanie trebuia să părăsească UE, în 29 martie, lucrurile au căpătat o turnură de telenovelă iar votul britanicilor pentru „leave” a fost confiscat de politicieni și dus într-o incredibilă spirală a incertitudinii, cu un parlament incapabil să se pune de acord privind viitoarele linii cu vechiul continent și cu un popor năucit și mai divizat ca niciodată.

A șterge cu buretele peste 40 de ani de legături cu UE s-a dovedit o sarcină mult mai grea pentru Theresa May. Potrivit lui Simon Usherwood, politolog la Universitatea din Surrey, „doamna May nu a avut cea mai bună abordare, alegând să se sprijine numai pe partidul său, în special pe ramura sa dură care dorea tăierea oricăror legături cu blocul comunitar”.

Pentru Tim Bale, profesor de științe politice la Universitatea Queen Mary din Londra, May a „ păcătuit prin refuzul realismului", refuzând o "abordare transpartinică", în special după eșecul ei în alegerile generale din 2017, pe care le-a convocat îndemnată de sondaje bune, dar care au costat-o majoritatea absolută. Ea a fost forțată să se alieze cu micul partid ultra-conservator unionist din Irlanda de Nord DUP, care a dictat cerințele sale față de Brexit.

„Ea este cea care a făcut misiunea imposibilă”,estimează Tim Bale. „Dificil de imaginat cineva care ar fi putut să facă mai rău”. Editorialiștii din presa britanică nu au fost deloc amabili cu cea supranumită „Maybot” (May, robotul) din cauza limbajului ei rece din intervențiile publice în cadrul cărora ea a repetat deseori mecanic același discurs.

La începutul lunii aprilie, May a sfârșit prin a întinde mâna principalului partid de opoziție, laburiștii, pentru a găsi un consens. Dar liderul Labour, Jeremy Corbyn, nu a fost gata să o ajute și negocierile au eșuat. „Istoria nu-i va păstra o imagine favorabilă”, estimează Simon Usherwood.  May, în spatele timidității ei aparente, visa din adolescență să facă politică și să devină prima femeie în fruntea guvernului Marii Britanii. Dar această funcție i-a revenit lui Margater Thatcher, Theresa May mulțumindu-se să fie prima femeie secretar general al Partidului Conservator.

După ce l-a susținut pe David Cameron în lupta pentru conducerea partidului în 2005, Theresa May a moștenit portofoliul Internelor, atunci când Cameron a sosit pe Downing Street, în 2010. Ea a rămas șase ani în acest post expus în cadrul căruia s-a ilustrat printr-o gestiune fermă a imigrației. În 2016, Theresa May i-a succedat lui David Cameron. După ce s-a pronunțat timid pentru menținerea Regatului Unit în UE, ea a îmbrățișat ca o datorie rezultatul referendumului pentru Brexit, afirmând: „de acum încolo, suntem toți Brexiteri”.