Nu vreau să romanțez trecutul. Mica idee pe care vreau să o transmit este că nu dintotdeauna am fost guvernați atât de rușinos cum suntem guvernați astăzi. Țările se mai schimbă, și nu întotdeauna în mai bine. Forme de corupere a vieții publice britanice care erau cândva contestate acum scapă nepedepsite.

Vechile coduri care îi restricționau pe cei puternici s-au dovedit inutile în fața unor politicieni care spun: „Le putem încălca și nimeni nu ne poate opri.” Administrația lui Boris Johnson a transformat acum minciuna în politică oficială și în normalitate.

Ce spuneți voi acolo, că toți politicienii mint? Nu, nu ca membrii acestui guvern. Miniștrii actuali nu se limitează la a evita întrebări. Ei te mint în față, răspicat și mândri. Pentru a mă limita doar la săptămâna trecută, miniștrii au declarat că electoratul „a soluționat dezbaterea” despre un Brexit fără acord prin referendumul din 2016 și prin alegerile generale din 2019.

Or documentele arată că aderenții Brexit-ului au promis alegătorilor în 2016 „cel mai ușor acord din istoria omenirii”, respectiv un acord „gata de băgat în cuptor” în 2019. La acea dată încă le mai spuneau alegătorilor pro-Brexit pe care i-au păcălit că vom continua să ne bucurăm de binefacerile apartenenței la UE și după ce vom fi părăsit blocul. Dacă va fi haos în porturi și se vor pierde locuri de muncă, acest lucru se va datora faptului că UE ne va impune acea suferință drept pedeapsă, iar nu pentru că Boris Johnson i-a băgat prin șiretlic pe gât acestei țări un Brexit dur, cu predictibilele și inevitabilele sale consecințe.

Pare a fi o epocă demult apusă, dar nu cu mult timp în urmă acuzațiile de corupție duceau obligatoriu la anchete ale poliției. În 2006 un parlamentar scoțian naționalist i-a acuzat pe laburiști că vând titluri nobiliare în schimbul donațiilor politice. Poliția londoneză a interogat strângători de fonduri și miniștri din guvernul Tony Blair, ajungând pe scara ierarhică până la Blair însuși.

Ce face trecutul să pară aproape roz este ceea ce a urmat. Parchetul Coroanei a declarat că nu existau suficiente probe pentru a merge în instanță. Laburiștii nu s-au ridicat împotriva poliției și nu l-au dat afară pe comisarul șef. Blair nu a pretins că poliția ar fi urmărit o vendetă politică. El și guvernul său au primit ancheta cu fruntea sus și au acceptat să fie verificați, considerând acest lucru prețul guvernării într-o democrație.

Poliția are weekendul acesta probe directe pentru a investiga miliardele de lire sub formă de contracte Covid pe care acest guvern le-a sifonat de la Trezorerie către amicii și aliații săi. Nepotismul nu s-a datorat vreunei mici erori de judecată. A fost o parte într-atât de acceptată a acestui desfrâu al cheltuielilor încât Biroul Național de Audit a descoperit că funcționarii publici înființaseră un soi de bandă prioritară pentru VIP-uri „pentru a evalua și procesa ponturi privind echipamente de protecție remise de către oficiali guvernamentali, birouri ministeriale, parlamentari și lorzi, membri ai conducerii NHS [serviciul public de sănătate – n.trad.] și alți profesioniști din domeniul sanitar”.

Dacă Cressida Dick, comisarul poliției londoneze, și Lynne Owens, directoarea generală a Agenției Naționale Penale, vor decide să investigheze, ele vor face acest lucru conștiente că administrația Johnson amenință pe oricine încearcă să o tragă la răspundere. Comisia Electorală investighează acuzații aduse campaniei pro-Brexit și unor parlamentari conservatori. Guvernul propune acum abolirea ei. Curtea Supremă decide că Johnson nu poate suspenda arbitrar parlamentul. Guvernul propune restrângerea puterilor ei.

Puteți ghici ce va face guvernul în cazul unei anchete a poliției. Ziarele și site-urile conservatoare – probabil Telegraph și Guido – vor căuta cele mai mici crâmpeie de material compromițător pentru a le înfiera pe Dicks și Owens drept anti-Brexit ori liberale. Intelectualii de curte de la [grupul de reflecție] Policy Exchange vor concepe strategii pentru a opri polițiștii „activiști” să lucreze la „inculpări politice”. Miniștrii le-ar da dreptate și, înainte de a te dezmetici, poliția va fi cea care se află sub atac. Chiar și dacă ar intenționa să investigheze, poliția trebuie să fi remarcat că dosarul lui Priti Patel s-a încheiat cu ministrul vinovat păstrându-și funcția, în vreme ce onorabilul anchetator și-a dat demisia.

Încă mai credeți că nimic nu s-a schimbat? Să vedem ce mai avem. Rămânem tot la săptămâna trecută: guvernele considerau cândva sacrosante promisiunile din programele politice. Conservatorii și-au renegat miercuri promisiunea din program privind ajutoarele internaționale.

Când se aflau laburiștii la putere, jurnaliștii îi acuzau că se bazează pe trucuri publicitare. Johnson scria în 2006 că Blair „se lăfăie în lux la putere, în vreme ce toți cei vreo 3.000 de propagandiști ai guvernului […] irosesc milioane neștiute poleindu-i imaginea”. (Nu era adevărat, însă la acea vreme nimeni nu credea că merită pierdut timpul cu devoalarea minciunilor lui Johnson. Dacă am fi făcut-o, poate că Regatul n-ar mai fi fost acum într-o stare atât de jalnică.)

Săptămâna trecută site-ul Open Democracy a dezvăluit că guvernul Johnson, acest inamic al propagandei, a înființat o „unitate orwelliană” pentru a obstrucționa publicarea de informații delicate solicitate de public pe baza legii pentru libertatea de informare, dar și pentru a întocmi liste negre cu jurnaliști.

În 2014 Ed Miliband a uitat să menționeze deficitul în discursul său de la congresul partidului [laburist]. Johnson a profitat de acea „scăpare freudiană”, dând-o drept dovadă că laburiștii sunt incapabili să guverneze. Săptămâna trecută cancelarul [ministrul finanțelor – n.trad.] său, Rishi Sunak, a publicat un bilanț al cheltuielilor în care nu a menționat Brexit nici măcar o dată – ceea ce cu siguranță probează că el e incapabil să guverneze. Presa nu a sărit pe această „scăpare freudiană” a lui Sunak așa cum se repezise pe a lui Miliband, iar asta nu numai pentru că e părtinitoare în favoarea conservatorilor.

Timpul e de partea conducătorilor autoritari. Conservatorii știu acest lucru și, oricât de furioase ar fi strigătele de indignare, ei dețin o majoritate de 80 de locuri în condițiile în care mai sunt ani până la următoarele alegeri. Scandalul se va disipa. Ei vor rezista.

Nu sunt pe punctul de a îndemna la fals optimism. Oamenii credeau cândva că modalitatea de a câștiga schimbarea este să-i facă de rușine pentru dublul standard pe conducătorii ascunși în spatele unor măști ale virtuții. Acum nu există mijloace la îndemână pentru a ține piept unor conducători care nu înțeleg noțiunea de rușine, care nu simt vreo nevoie de a se preface că sunt virtuoși, întrucât ei pot guverna cu impunitate. Singurul răspuns este să te străduiești să continui să tragi semnalul de alarmă în slaba speranță că, peste ani, se va face dreptate într-un fel sau altul. Recunosc, nu e tocmai cel mai mobilizator slogan. (Rador)