Zilele trecute, la Banca Națională, am participat la lansarea cărții de eseuri ”Ecleziastul vesel” de Andrei Vieru. Am scris, prin primăvară, despre această carte într-adevăr specială în acest colț de pagină și m-am bucurat să văd că are un frumos succes. Cu această ocazie, mi-am adus aminte de un moment din februarie 1990, adică dintr-un trecut nu-mi dau seama cît de îndepărtat sau cît de apropiat, pe care am evocat-o celor prezenți. Există un rînd din cartea lui Andrei Vieru care zice așa: ”E mare diferența dintre a produce liniște și a tăcea. Comparabilă cu distanța dintre transă și siestă”.
Prin februarie 1990, cum ziceam, într-un București devastat pur și simplu, a aterizat orchestra Filarmonicii din Munchen, condusă de legendarul Sergiu Celibidache. În Ateneul tixit de lume, în mijlocul orașului însîngerat, munchenezii au dat un concert de zile mari. Dacă bine îmi amintesc, au cîntat Richard Strauss, Brahms și, la începutul concertului, ca un simbol al acelor vremuri, uvertura la ”Forța destinului”. În paranteză fie spus, ador versiunile uverturii verdiene pe care Celibidache (un muzician care nu iubea opera!), le-a înregistrat de-a lungul anilor. Poate că tocmai pentru că nu iubea opera, Celibidache a dezvăluit potențialul simfonic al uverturii și a cîntat-o ca pe o piesă muzicală de sine stătătoare, cu propria ei miză, cu propriul ei sens. În general, uverturile înregistrate de Celibidache, fie ele de Rossini ori Wagner, sînt nepereche. Voi vorbi, în curînd, despre ele. Revin la București, Ateneu, februarie 1990. După concert sau înainte, nu mai țin bine minte, maestrul s-a întîlnit cu publicul în sala Ateneului. Așezat la o masă, pe scenă, a vorbit ceva despre muzică și despre situația în care se găsea România. La un moment dat, din sală, s-a ridicat o doamnă. Abia atunci s-a putut vedea sala. Abia atunci ne-am putut vedea pe noi. Vă mai amintiți cum arătam în iarna 1989 - 1990. Vă mai amintiți hainele noastre de atunci? Groase ca pufoaicele, gri, cenușii ori negre, matlasate, dublate de mesade ori triplate de pulovere croșetate artizanal - eram un popor zdrobit de frig. Întunecimile repezite ale iernii domneau peste oraș - nici vorbă de iluminat public, nici vorbă de ghirlandele de lumini care sînt, azi, perfect normale în sezonul Sărbătorilor. Bucureștenii erau, iarna, niște copii triști ai întunericului și frigului. Dar încălțămintea, o mai țineți minte? Ghete de două tipuri și, din ce în ce mai mult, ceva ce se chema ”apreschiuri”. Dar căciulile, le mai țineți minte? Erau fie căzăcești, cu urechi, fie din lînă groasă, tip fes, croșetate ca puloverele. Negre, cele mai multe. Era, în acei ani, absolut firesc ca doamnele să păstreze căciulile pe cap în interior ca și cum ar fi fost afară. Doamna care s-a ridicat din mijlocul teribilei înghesuieli din sala întunecată în care sute de oameni îl ascultau, fermecați, pe marele fermecător, avea o căciulă pe cap și era îmbrăcată în pulover. Și a zis că de cîte ori ascultă muzica dirijată de Celibidache simte cum sunetele o extrag din context, ca și cum ceva o ridică dintre vecinii ei din dreapta și din stînga și ajunge într-un spațiu al liniștii, în care nici măcar sunetele nu mai pătrund. Ce să fie asta? Celibidache i-a spus că este exact ce trebuie. Muzica este, de fapt, despre liniște. Liniștea aceasta nu înseamnă, desigur, tăcere, căci este produsă de sunete. Nu înseamnă nici ”liniștire”, în sensul de relaxare, de spa. În termenii lui Andrei Vieru, aceasta este siesta. Ceea ce povestea acea doamnă era, de fapt, transa.
Nu voi uita niciodată această secvență, care există, de altfel, în admirabilul documentar ”Celibidache” făcut de Jan Schmidt Garre și, din fericire, poate fi oricînd și de oricine revăzută. În februarie 1990 eram, încă, bine. Credeam că ne vom vindeca fără să avem habar cît de adînc e cancerul. Acea doamnă, ridicîndu-se din înghesuiala șezută și povestind lui Celibidache despre liniștea pe care i-o dă muzica mi se pare și azi cea mai frumoasă dovadă că, atunci, nu murisem încă.
Recomandările noastre
