Femei şi copii cu paşaport occidental au ieşit ieri din Gaza prin punctul de frontieră Erez, cu multe bagaje şi poveşti înfricoşătoare de după bombardamente.

Punctul de frontieră Erez a fost, ieri, pentru câteva sute de oameni, poarta de ieşire din iadul care a devenit Fâşia Gaza de o săptămână. Majoritatea cetăţeni ruşi, moldoveni, norvegieni sau americani, oamenii au părăsit teritoriul bombardat de israelieni cu inima împărţită în două: pe de-o parte bucuroşi că au scăpat din zona de război, pe de altă parte îngrijoraţi de soarta familiilor şi a prietenilor rămaşi în teritoriul asediat. Evacuarea de la Erez a fost prima operaţiune de acest gen de la începutul conflictului Israel- Hamas. Până ieri, statul evreu a refuzat să le permită cetăţenilor străini să iasă din Gaza. „De ce trebuie să moară copii şi nevinovaţi?“

Lilia Alzagzoug este una dintre femeile care au ieşit ieri din Fâşie strângându-şi copiii în braţe şi plângând de grija soţului rămas printre ruinele bombardamentelor. În urmă cu opt ani, Lilia a crezut că spune pentru totdeauna adio oraşului Nisporeni din Republica Moldova. În perioada studenţiei, la Iaşi, îl cunoscuse pe Zaki - un palestinian care nu s-a putut despărţi nici de ea, nici de pământurile natale, aşa că a luat-o să-i fie soţie în Gaza.

„Eu eram studentă la filologie, el la medicină. Am venit aici, am crezut că pentru totdeauna. Acum am plecat pentru copii. O să merg mai întâi în Iordania, apoi la Moscova şi, în final, la Chişinău. Zaki nu a putut să plece pentru că nu are altă cetăţenie“, ne povesteşte Lilia, care stă ca pe ghimpi pe scaunul autocarului în care se înghesuie cu alţi câţiva zeci de refugiaţi.

Despre ce a lăsat în urmă nu poate să povestească fără să plângă. „Oamenii sunt vai de capul lor. Nu avem curent electric, nu există mâncare, nu există nimic decât moarte şi durere. Musulmanii spun că aici e pământul sfânt, unde nimeni nu moare de foame. Ce pământ sfânt e ăsta? Şi de ce trebuie să moară copii şi nevinovaţi?“.

Cu toate că a cutremurat-o fiecare bombardament, Lilia spune că altul a fost momentul în care a simţit că nu mai rezistă: „Când auzi că vine avionul, nu ai ce să faci decât să speri să dea Dumnezeu să nu vină peste tine. Când a venit lumina pentru câteva ore, am dat drumul la televizor şi am văzut câţi morţi sunt şi cum arată Gaza. Atunci am simţit că nu mai pot“. A fost şi momentul în care a cerut evacuarea, împreună cu cei trei copii.   Dumnezeu - singura speranţă a răniţilor După ce şi-a adunat tot optimismul ca să-şi poată lua la revedere de la copiii săi, Zaki, soţul Liliei, a plecat să vadă cum suferă copiii altora. Medic la spitalul din Gaza City, el ne-a povestit, prin telefon, cât de puţine sunt mijoacele prin care doctorii palestinieni îi mai pot ajuta, acum, pe răniţi. „Nu avem cu ce să-i vindecăm. Medicamente nu mai sunt de mult, iar pansamente mai avem foarte puţine. Vin la spital copii pe care bombele i-au lăsat fără mâini sau fără picioare, iar eu nu pot să fac decât două lucruri: să-i pansez şi să mă rog la Dumnezeu pentru viaţa lor“, ne-a spus Zaki. De o săptămână, medicul locuieşte mai mult la spital, iar atunci când pleacă de la serviciu nu mai merge acasă, ci la părinţii săi. „Casa mea este aproape de un sediu Hamas. Atunci când Israelul ne-a atacat, am hotărât cu Lilia să plecăm la părinţii mei, care stau mai la marginea oraşului. Am luat cu noi nişte haine şi nişte cărţi. Ştiţi, de când am venit în România am început şi eu să citesc româneşte. Am citit aproape toate poeziile lui Eminescu.“   În autocarul violet în care Lilia se străduieşte să-i aline pe copiii care izbucnesc în plâns la fiecare cinci minute sunt câteva zeci de femei cu aceeaşi poveste. Majoritatea sunt rusoaice care au decis, cândva, că pot încerca să trăiască în Fâşia Gaza. În faţa terminalului de la Erez se află însă şi un funcţionar ONU: Karen Abu Zayd, comisar general al UNRAN (Agenţia Naţiunilor Unite pentru Ajutorarea Refugiaţilor Palestinieni care se ocupă de ajutorarea sinistraţilor şi a refugiaţilor). Karen, care trăieşte în Gaza de opt ani şi jumătate împreună cu soţul său, crede că nu există decât o soluţie pentru oamenii de acolo:

„Israelul să oprească bombardamentele, iar Hamas să nu mai atace cu Qassam. Dacă nu se opresc, oamenii nevinovaţi vor continua să moară. Iar dacă Israelul va intra cu tancurile, va fi o catastrofă. Cineva trebuie să pună presiune pe politicieni să nu mai rezolve problemele punând în pericol vieţile altora“.

"Nu avem curent electric, nu există mâncare, nu există nimic decât moarte şi durere. Musulmanii spun că aici e pământul sfânt. Ce pământ sfânt e ăsta? Şi de ce trebuie să moară copii şi oameni nevinovaţi?" - Lilia Alzagzoug, refugiată din Gaza ROMÂNI

32 de cereri pentru evacuare din Gaza

Ambasada României la Tel Aviv primise, ieri după-amiază, 32 de cereri de asistenţă consulară în vederea evacuării din Fâşia Gaza, care vizau 9 cetăţeni români, 2 palestinieni şi 21 de copii. Ministrul român de externe, Cristian Diaconescu, a făcut apel la calm şi a asigurat că autorităţile române beneficiază de sprijinul Israelului pentru evacuarea cetăţenilor români care doresc să părăsească zona. MAE a precizat că evacuarea se face prin punctul de frontieră Erez, iar Ambasada României din Amman asigură tranzitul prin Iordania.

Citiţi şi: EDITORIALUL EVZ: Departe de Gaza   REACŢII   Ziua a 7-a de război: Israelul continuă să atace

Israelul a lansat ieri un nou val de atacuri în Fâşia Gaza, bombardând o moschee şi locuinţele a cel puţin şase lideri ai Hamas, pe fondul sporirii speculaţiilor privind iminenţa unui asalt terestru. Potrivit AFP, nu au existat victime. În cea de-a şaptea zi consecutivă de conflict, soldat până acum cu cel puţin 412 victime, printre care numeroşi civili, obiectivele exacte ale statului evreu rămân neclare. La frontiera cu Gaza, Israelul a mobilizat un impresionant dispozitiv militar, care poate interveni în orice clipă. „Forţele sunt acolo şi sunt pregătite pentru orice“, a declarat un purtător de cuvânt al armatei, maiorul Avital Leibovich.

Pe de altă parte, şefa diplomaţiei israeliene, Tzipi Livni, s-a deplasat în Franţa, ţară ai cărei oficiali conduc o campanie internaţională de a convinge părţile beligerante să înceteze focul. Analiştii opinează că Israelul va căuta să negocieze un acord mai avantajos pentru statul evreu decât cel mediat de Egipt, pentru şase luni, care a expirat la jumătatea lunii decembrie. Comunitatea internaţională face numeroase presiuni pentru încetarea conflictului. La New York, Consiliul de Securitate al ONU a încheiat o sesiune de urgenţă fără a reuşi să adopte o rezoluţie acceptată de toţi membrii. Delegaţii occidentali au apreciat că textul unui proiect de rezoluţie conceput de statele arabe, prin care se solicita o încetare imediată a focului, era „neechilibrat“ şi că negocierile pe marginea acestuia vor continua. Eforturi europene

Mirek Topolanek, premierul Cehiei, ţară proaspăt-instalată la preşedinţia UE, a anunţat că miniştrii europeni de externe vor participa la o misiune în Orientul Mijlociu, care foarte probabil va coincide cu vizita oficială pe care o va face luni, la Ierusalim, preşedintele francez Nicolas Sarkozy. Încă de la finele anului trecut, Papa Benedict al XVI-lea militează pentru încheierea conflictului. Apeluri de încetare a focului au fost lansate şi de Turcia, de Iran, de Indonezia şi de Egipt, ţări în care se desfăşoară ample manifestaţii antiisraeliene.

Demonstraţii similare au avut loc în mai toate oraşele principale din Afganistan. În Indonezia, un grup militant islamist s-a lăudat că va trimite în Fâşia Gaza aproximativ 1.000 de luptători voluntari. Pe plan intern israelian însă, ofensiva militară din Gaza se bucură de susţinerea unei bune părţi a populaţ iei, după cum arată cele mai recente sondaje de opinie. Până joi, când şeicul Nizar Rayyan a fost ucis în locuinţa sa, împreună cu patru soţii şi nouă dintre cele 12 fiice ale sale, bombardamentele israeliene nu făcuseră nicio victimă în rândul liderilor Hamas. De la începutul ofensivei, rachetele trase zilnic de luptători Hamas asupra Israelului au ucis patru persoane, dintre care trei civili. (Constantin Vlad)

425 de palestinieni au murit în primele şapte zile de bombardamente israeliene OBIŞNUINŢĂ

Rutina războiului i-a învăţat pe israelieni să stea cu uşile deschise tot timpul pentru trecătorii care trebuie să se adăpostească de rachetele trimise de Hamas

Israel contra Hamas. Avioane de vânătoare sofisticate versus rachete Qassam, imposibil de ghidat cu precizie, fabricate în „bucătăriile“ terorii din Gaza. Ministrul de externe israelian Tzipi Livni, în plină campanie electorală, împotriva liderului palestinian Mahmoud Abbas, în plin efort de păstrare a credibilităţii în timp ce ţara pare să-i fi fost confiscată de Hamas. Acesta este, de la distanţă, tabloul conflictului detonat din nou în zonă de o săptămână.

Văzut de aproape, prin ochii oamenilor pentru care viaţa a devenit un slalom printre raiduri, războiul arată altfel. Este lupta dintre ţara caselor cu uşi deschise la orice oră din zi sau din noapte, pentru că au devenit refugii contra rachetelor, şi teritoriul în care casele nu mai au uşi sau ferestre deloc, după ce au fost spulberate de bombardamentele aeriene.

De o parte, israelienii trăiesc blestemul pământului sfânt în care Anul Nou este sărbătorit în buncăre şi în sunet de alarme care îi avertizează pe locuitori că pe cer un Qassam îşi caută ţinta.

De cealaltă, Fâşia a devenit de o săptămână zona închisă cel mai ermetic de pe planetă, pentru că linia de frontieră îi este desenată, acum, cu sute de tancuri.

Între cerul pe care în ambele direcţii zboară moartea şi pământul care înghite în fiecare zi lacrimi şi oameni, se află supravieţuitorii care zilnic iau viaţa de la capăt cu gânduri negre.

Evreul care i-ar lua acasă pe toţi arabii

Francois Brami, un evreu mândru de religia sa şi de cei 59 de ani pe care i-a trăit, a simţit pe pielea lui grozăvia războiului de ambele părţi ale frontierei pe care astăzi nu o mai poate trece nimeni. Cei 17 ani de serviciu militar în Gaza şi zecile de prietenii pe care le-a legat cu arabii din Fâşie nu l-au scutit de racheta care i-a căzut, în urmă cu un an, pe casă, rănindu-l la piciorul stâng pe care abia îl mai poate mişca. Nici pe soţia sa nu au ferit-o de gloanţele care i-au perforat trupul într-un atac terorist din Ierusalim şi care au condamnat-o să-şi trăiască zilele într-un scaun cu rotile. Emigrat din Tunisia încă din copilărie, Francois Brami vine în fiecare zi la bariera către Gaza instalată de soldaţii israelieni în apropiere de Sederot, oraşul în care locuieşte. „Vin să aflu ce se mai întâmplă, dar nu zice nimeni mare lucru. Văd fumul care iese din Gaza şi ştiu că acolo mor oameni nevinovaţi. Şi în Israel au murit. Îmi vine să plâng când aud fiecare explozie, aici la noi sau acolo, în Gaza, dar cred că n-o să se termine decât atunci când Hamas o să dispară, iar israelienii or să înţeleagă faptul că nu toţi arabii sunt terorişti.“

Brami spune că îşi aminteşte de fiecare prieten arab pe care şi l-a făcut câtă vreme a stat în Fâşie ca soldat. „Mă întreb câţi dintre prietenii mei mai trăiesc. Nu am de unde să ştiu, pentru că nu am cum să iau legătura cu ei. Îmi amintesc cum puteam să trăim atunci, înainte ca terorismul să devină stăpân. Nu conta ce spuneau politicienii, nu conta că eu sunt evreu şi ei musulmani. Ne întâlneam, vorbeam. Acum i-aş lua pe toţi la mine acasă dacă aş putea“.

Faţa crispată de durere a lui Brami se luminează însă la un moment dat: în secunda în care aude că suntem din România: „Ginerele meu e din România. S-a născut la Focşani!“.

Nu ştie cum să scoată mai repede telefonul şi să-l sune. De cealaltă parte a liniei de satelit se aude o voce îngrijorată. „Da, aşa e, e socrul meu. Am încercat să-l scot de acolo, să-l conving să se mute, dar n-am cu cine să mă înţeleg. I-a căzut bomba peste casă şi el tot nu pleacă. Nu pot să înţeleg asta!“  

JURNALISM EXTREM

Transmisiuni din Gaza şi Israel între două bombardamente

Cu toate că au căzut zeci de rachete, în Israel doar patru oameni şi-au pierdut viaţa. Tragedia e în Gaza, unde numărul celor care au avut parte de ultimul bombardament se ridică la peste 400. Dintre aceştia, aproape 50 sunt copii, potrivit estimărilor făcute publice de medicii palestinieni.

Tragedia acestor victime rămâne aproape nevăzută: militarii israelieni blochează în continuare accesul străinilor în Fâşie, inclusiv al ziariştilor. Alaltăieri, opt jurnalişti străini au primit permisiunea de a intra în Gaza după ce Curtea Supremă de Justiţie a Israelului a ordonat statului să nu mai blocheze accesul presei interna- ţionale în Fâşie. Însă nici cei opt nu au mai intrat în Gaza până la urmă.

Dintre blocurile ajunse mormane de ziduri prăbuşite de-a valma străbat în lumea de afară puţine mărturii. Singurii care povestesc, în vorbe sau imagini, ce se petrece în Gaza sunt corespondenţii locali ai marilor organizaţii de presă. Unul dintre ei, Yussuf Ahmed, ţine în fiecare zi legătura cu colegul său Sarhan Mohamed, care transmite zilnic de la graniţă. Amândoi lucrează pentru o televiziune musulmană din Ierusalim: Yussuf dă informaţii prin telefon între două bombardamente, iar Sarhan face transmisiuni în direct cu „ciupercile“ de fum drept fundal.

„Am vorbit şi azi cu el. Este îngrozit, pentru că în acelaşi bloc cu el stă şi un lider Hamas. Mi-a povestit că nu mai are niciun geam la casă şi că nu a mâncat nimic de două zile. Şi aproape că plânge atunci când îmi spune despre copiii care mor sau care ţipă îngroziţi la fiecare zgomot“, ne povesteşte Sarhan. RISCURILE RĂZBOIULUI

„Dacă am auzit explozia înseamnă că trăiesc“

Pentru oamenii care îşi trăiesc fiecare zi în rutina războiului, multe sunt de înţeles. De când a reînceput conflictul, fiecăruia îi este clar că trebuie să rămână cât mai mult timp posibil la adăpost. Fiecare casă din zona de graniţă are câte o cameră specială, pe care nu o găseşti nicăieri în altă parte: buncărul, în care locuitorii au la dispoziţie cam 10 secunde să se bulucească după ce aud primul sunet al alarmei.

Majoritatea au ales să-şi transforme cămara din subsolul caselor în adăpost antirachetă, dar alţii, precum colonelul în rezervă Kobi Rosenfeld, din Beersheba, au socotit că le e mai îndemână „să blindeze“ una dintre odăile de la suprafaţă. Rosenfeld a ales să instaleze adăpostul în camera lui Mayaan - fetiţa sa de 6 ani. În spatele perdeluţelor şi al dulapului cu jucării se află zidul care protejează întreaga familie de ameninţarea sinistră. Lui Mayaan, de o săptămână, păpuşile i-au rămas singurele prietene, pentru că părinţii nu-i mai dau voie sub nicio formă să iasă din casă: în fiecare zi, în localitatea aflată la 40 de kilometri de graniţa cu Gaza cad două-trei rachete Grad. Una s-a oprit chiar în peretele unei şcoli din oraş. Norocul a făcut ca în ziua atacului în clădire să nu se afle nimeni, elevii fiind în vacanţă.

Kobi Rosenfeld aşteaptă în fiecare zi să fie rechemat de armată. Decizia de reactivare a rezerviştilor a fost luată de aproape o săptămână, dar ordinul de convocare încă nu a fost dat. Până atunci, încearcă să ducă o viaţă obişnuită, aşa cum este înţeleasă normalitatea aici: drumuri în afara casei cât mai scurte, volumul staţiei de avertizare din maşină la maximum, opriri în mijlocul străzii atunci când se aude alarma, alergat în prima casă pentru adăpost (acesta este motivul pentru care aproape nicio casă din sudul Israelului nu este încuiată zilele acestea), aşteptarea exploziei, bucuria ciudată după ce ea a trecut.

„Când aud bubuitura, prima dată mă simt uşurat. Dacă am auzit-o înseamnă că nu a picat peste mine şi încă trăiesc. Imediat însă mă gândesc că poate cineva a murit.“

Oana Dobre, corespondenţă din Israel 4 israelieni au murit de când a reînceput conflictul din Fâşia Gaza, pe 27 decembrie 2008

CRIZE. La fiecare alarmă cu bombă, femeile israeliene de la graniţa cu Gaza au atacuri de panică şi cer ajutorul bărbaţilor, obişnuiţi de mici cu războiul