S-a spus despre mine că sunt un nostalgic al vremurilor comuniste. Da, sunt un nostalgic al vremurilor comuniste în lucrurile bune și pe care capitalismul românesc sălbatic ar fi trebuit să le preia.

Egalitatea de șanse era unul dintre acele lucruri bune.

Dacă nu era această egalitate – concretizată și în bursele de care beneficiau cei buni la învățătură, aș fi rămas agricultor în Găgești. Poate cel mai citit agricultor din sat, dar agricultor. Ai mei n-ar fi avut bani să mă trimită la liceu și apoi la facultate. Un alt lucru bun era sărbătoarea pe care o constituia apariția unei cărți, premiera unui spectacol, transformarea marilor scriitori și a marilor artiști în printre cei mai importanți oameni din Republică.

Da, sunt un nostalgic al vremurilor comuniste. Sunt și – dacă nu mai ales, un nostalgic al vremurilor postdecembriste cînd în România era o democrație autentică, impusă de popor prin alegeri libere şi corecte, și nu democrația de republică bananieră de acum, impusă de Ambasada SUA, noul nostru Frate mai Mare (ce blestem pentru Poporul acesta să fie călărit tot timpul de un Frate mai Mare, fie de la Sud, fie de la Răsărit, fie de la Apus!) prin sergenții majori din Instituțiile de forță. Ce vremuri!

Premierul era șeful partidului care cîștiga alegerile după o campanie în care candidații ședeau și-n cap numai să obțină voturile noastre. Îmi spunea cineva că într-o campanie prin Maramureș, Ion Iliescu trebuise să bea atîta țuică pentru a face pe placul celor în ale căror case intrau că la un moment dat cei din staff s-au temut să nu fie nevoie de o dezalcoolizare. Azi e premier Dacian Cioloș, un tip altfel simpatic, dar care n-a candidat în viața lui nici măcar pentru un post de primar și dacă s-ar fi prezentat la locale n-ar fi cîștigat în Găgești nici măcar postul de consilier comunal. Cu toate acestea Dacian Cioloș va fi premier și după alegeri, cel puțin pentru asta lucrează de zor Sistemul. Ce vremuri!

Alegerile libere și corecte desemnau miniștrii, liderii partidelor, vedetele vieții politice. Azi desemnează în locul lor etern numita Codruța Kovesi, cea mai puternică femeie din România după moartea Elenei Ceaușescu. Ce vremuri!

Marţi, 5 iulie 2016, la cîteva ore bune de la ceea ce Vasile Dâncu a proclamat drept un moment astral în viaţa sa, de însemnătatea Debarcării în Normandia pentru Coaliţia antihitleristă – şi anume Şansa de a-i vedea Faţa Majestăţii Sale, Klaus Iohannis, în direct şi la orele dimineţii, premierul Dacian Cioloş a anunţat, în cadrul unei conferinţe de presă, remanierea a patru membri ai din Guvernului zis şi tehnocrat.

Ca jurnalist bătrîn, care am publicat toată viaţa texte şi în presă, nu numai pe Facebook, n-am putut decît să tresar breaking-news-ist la un asemenea anunţ: Patru miniştri demişi din Guvern şi înlocuiţi cu alţi patru! Ce eveniment!

Pe vremurile adevăratei democrații, la care eu mă întorc cu nostalgie, un asemenea eveniment zguduia scena politico-mediatică de o făcea să vibreze seismic. Acum, în vremurile democrației de republică bananieră, parcă nu s-ar fi întîmplat nimic. Liderii partidelor de Opoziţie convocau imediat conferinţe de presă pentru a se întreba asupra motivelor care au dus la schimbarea a patru miniştri din Guvern care au fost numiţi cu doar opt luni în urmă. Presa ar fi făcut mare tărăboi în chestiunea argumentelor care au stat la temelia deciziei de înlocuire a unui ministru cu un altul, întreprinzînd lungi incursiuni în activitatea celor demisi şi în C.V.-ul celor numiţi. N-a fost nimic din toate acestea.

Liviu Dragnea, liderul Opoziţiei întruchipate de PSD, formaţiune care a votat cu ambele mîini pentru instalarea Guvernului Dacian Cioloş, s-a mulţumit să ne informeze că înainte de a face anunţul premierul i-a dat un telefon pentru a-l avertiza să nu fie surprins. Despre copreşedinta PNL, Alina Gorghiu n-are nici un rost să mai vorbesc. Paraşutata lui Klaus Iohannis în fruntea PNL a scris ceva şcolăresc, cu zbenghiuri de sărit într-un picior, pe tabla Facebook-ului. Atîta o duce căpşorul!

Despre presă, are vreun rost să mă interesez ce-a făcut şi ce-a dres cu acest prilej? Firește că nu. Anunţul a fost făcut într-o conferinţă de presă la Palatul Victoria. Din start, jurnaliştilor prezenţi li s-a precizat că „pot pune doar trei întrebări şi la temă”! Scurt pe doi. Doar trei întrebări şi la temă, ca nu cumva făptura numită Dacian Cioloş să fie obosită şi mai tare, după efortul depus de dimineaţă de a lansa Proiectul de ţară România competitivă, atît de încîlcit că însuşi Dacian Cioloş, despre care se presupune că gîndeşte şi-n franceză, n-a priceput nimic.

Și dacă lor jurnaliștilor prezenți nu le place chestia asta domnul premier îi bagă și-n măsa. Pe franțuzește, desigur, că pe românește nu merită efortul. Jurnaliştii prezenţi n-au făcut gălăgie, n-au tropăit, n-au fluierat şi nici măcar n-au aruncat cu pantofii înspre tribună în semn de protest. Bravele noastre oiţe, trimise ale unei prese care agonizează la marginea drumului pe care merge Adevărata presă, s-au resemnat sub biciul guvernamental şi au plecat capetele una în fundul celeilalte.

Dintre cele trei întrebări mi-a atras atenţia ultima şi nu pentru că ar fi crăpat pe la cusături de deşteptăciuni, ci pentru că autoarei i s-a dat cuvîntul astfel: „– Ultima întrebare, Maria, te rog” Stenograma consemnează în dreptul întrebării: „Maria:” Maria şi mai cum?