FRAGMENT ÎN PREMIERĂ

„Vreau rolul sfântului!“ ar putea spune în acel moment ilustrul maestru, dacă i-ar plăcea să glumească. Şi, de fapt, rolul chiar este al lui, sau va fi. Îşi imaginează, naiv, că după ce şi-a înfipt un dinte disprețuitor în fructele cele mai preţioase, culese din grădina regilor, ar mai putea muşca cu poftă şi din colţul de pâine smuls de la gura săracului, pentru că, se ştie, aşa e curiozitatea geniului, mereu vie. E minunat să guşti atât de târziu din bucuriile inițierii ! E drept că, de la Paris la Lumbres, drumul este lung ; dar de la prezbiteriul aflat la doi paşi, până la biserică atât de liniștită, ce alt spațiu a străbătut ! Nu de mult, era îngrijorat, anxios, doar sperând să se întoarcă în curând, cu capul plecat, în mica reşedinţă din rue de Verneuil, ca să moară într-o bună zi, inutil, uitat de toţi, în brațele unei servitoare care murmură pe fundal „bietul domn îşi dă greu duhul“, iar acum este mântuit, liber, în minte cu un proiect – o, ce fericire ! – nerăbdător şi emoţionat… În doar șase săptămâni, totul poate fi stabilit, pus la punct. Va găsi el undeva, la marginea unei păduri, una dintre acele case – nici chiar țărănească, dar nici burgheză –, înălţate între două peluze verzi, pline de rouă. Convertirea lui Saint-Marin, retragerea sa la Lumbres… strigătul de triumf al credincioşilor… primul interviu… o declaraţie delicată… care va fi testamentul marelui om : o ultimă mângâiere adusă tinereţii, frumuseții, plăcerilor pierdute, nu renegate, apoi, tăcere, tăcerea adâncă, în care mulţimea îi înmormântează cu pioşenie, unul lângă altul, în singurătatea lor din Lumbres, pe filosof și pe sfânt.

Obsesia devine atât de puternică, încât crede că visează, pierde un moment contactul cu realitatea, se cutremură când vede că e singur. Această trezire prea bruscă a rupt echilibrul, lăsându-l agitat și nervos. Se uită suspicios la confesionalul gol, aflat în apropiere. Ușa închisă cu perdeaua verde îl invită… Ia uite ! Ce grozavă ocazie de a vedea nu doar casa sărăcăcioasă, patul şi urmele de tortură ale sfântului, ci chiar locul din care le vorbeşte sufletelor ? Autorul Lumânării pascale este singur și, de altfel, nici nu-i pasă prea mult dacă este văzut. La şaptezeci de ani, primul său impuls este întotdeauna clar, sincer, irezistibil – privilegiu periculos al scriitorilor de ficţiune… Pipăie cu mâna, găsește un mâner, se deschide imediat.

Ezitarea a urmat gestului în loc să-l anticipeze ; s-a gândit prea târziu. O remușcare nedefinită, regretul că a acționat atât de repede, la întâmplare ; frica sau rușinea de a descoperi un secret prost apărat îl fac să plece ochii pentru o clipă ; dar deja reflectarea lămpii pe dalele de piatră a luminat deschizătura, se strecoară pe acolo, urcă încet… Privirea lui urcă odată cu ea…

…Se opreşte… La ce bun ? Nu mai descoperim şi noi ceea ce lumina a dezvăluit deja, odată pentru totdeauna.

…Două încălţări uriaşe, la fel ca acelea găsite sus, în cămăruţă ; faldul unei sutane ciudat ridicat… un picior lung, slab, într-un ciorap de lână aspră, un călcâi pus pe prag – asta a văzut la început. Apoi… puțin câte puțin… în umbra deasă… o vagă pată alburie și, brusc, chipul lui teribil, încremenit. Antoine Saint-Marin știe să dea dovadă, în cazuri extreme, de un curaj rece și calculat. În plus, mort sau viu, acest om apărut pe neașteptate îl enervează cel puțin la fel de mult pe cât îl înspăimântă. Pe scurt, a fost întrerupt brusc, la momentul potrivit, în plină reverie ; ultimul lui cuvânt rămâne în adâncul cutiei sale întunecate, la acest martor neobişnuit, la cadavrul vertical. Profesorul de ironie şi-a găsit, în sfârşit, naşul și se trezește, confuz, dintr-un vis puțin cam prostesc, tandru.

Deschide larg ușa, se dă un pas înapoi, îl măsoară din priviri pe bizarul său companion și încă nu îndrăzneşte să-l înfrunte.

 

 

Te-ar putea interesa și: