Reprimarea sângeroasă a manifestanților pro-democrație din Piața Tiananmen, în 1989, soldată cu câteva sute de morți, a deschis o primă fază dificilă. Statele Unite au impus sancțiuni Chinei.
Ajuns la Casa Albă în 1993, Bill Clinton vrea să condiționeze clauza „națiunii celei mai favorizate”, acordată Beijingului pentru a dezvolta comerț bilateral, de respectarea drepturilor omului.
„Relațiile erau extrem de încordate”, își amintește ambasadorul Roy, atunci aflat în post în capitala chineză. Dar președintele democrat a fost în final „capabil să depășească aceste obstacole și să îmbunătățească cooperarea”.
„Interesele economice au câștigat”, spune Mira Rapp-Hooper răspicat. „A existat un sentiment al creșterii inexorabile a puterii Chinei, care putea fi pozitivă pentru Statele Unite”, datorită unor mișcări de reformă, adaugă ea, recunoscând o anumită „naivitate” asupra anumitor aspecte.
Pentru că, între timp, cea mai populată țară din lume a început să se dezvolte sub impulsul deschiderii președintelui Deng Xiaoping către economia de piață.
Piața sa de peste un miliard de locuitori stârnește invidie, iar forța de muncă ieftină atrage investiții: globalizarea este în proces de înflorire, iar China își găsește locul deplin acolo, consacrat de intrarea sa în Organizația Mondială a Comerțului în 2001.
Exact ce denunță astăzi Trump și partizanii săi.
Recomandările noastre
