„Stăm la cafea. Eu cu cofeină. Mama fără. Mă bombăne de jumătate de oră că nu avem grijă de casa de pe Zimbrului. Că ea nu mai poate. Că vița a crescut și trece la vecin și ăla face scandal. Că sunt din ce în ce mai multe mașini pe stradă, parcate aiurea pe trotuare sau lăsate pur și simplu în mijlocul drumului.

Că de-abia se strecoară pe trotuare din cauza asta. Că pur și simplu nu se mai descurcă. Nici măcar cu baston. Asta așa e. Eu cu sora mea și ai ei suntem un fel de firmă de taxi care o plimbăm de colo colo. Am uitat ieri sa o iau de la nana mea si mi-o cam fur. Încerc să schimb subiectul.

-…auzi mama, îmi spuneai de porumb data trecută…ce s-a întâmplat cu pământul ăla? Vi l-a luat colectiva?

Râde ironic.

– Habar nu aveau comuniștii în ce se băgau acolo. Au făcut desecări „la normă” și au plantat porumb. În primul an era până la coama casei. În al doilea avea un metru mai puțin. Iar în al treilea l-au mâncat vacile, atât era de pricăjit. Noi munceam ca niște disperați și nimeni nu pricepea ce se întâmplă. Apoi au venit niște domni de la București și au făcut analize pământului.

Pufnește neauzit.

-…sare, sare peste tot. Satul nostru e așezat peste un grind care acum sute de ani era fund de mare. S-au făcut bălți, s-au făcut lacuri cu apă dulce, Dunărea a adus nămol hrănitor. Dar porumbul a „tras” toate substanțele bune în primii ani. Și nu a mai rămas decât sarea.

Mda, are dreptate.

Îmi amintesc cum copil fiind mergeam în picioarele goale pe drumurile satului mai mult chinuindu-mă, nepricepând de ce mă ustură tălpile. Sau de ce nisipul bătătorit are o sclipire ciudată.

-…noi ne-am chinuit în continuare. Se deseca în alte părți…se replanta…aceeași poveste. Nu puneam întrebări. Mergeam doar la sapă. Eram deja tânără domnișoară și stăteam și dădeam toată ziua cu „kapanița”.

Mă uit mirat dar îmi amintesc. E sapa ușoară mânuită cu pricepere de săteni.

– …ca să fim mai frumoase purtam toată ziua un batic în jurul capului. Ni se vedeau numai ochii. Atât. Ne sufocam în baticul ăla dar una nu îl dădea jos. Nici o fată. Indiferent cât de cald era.

Îmi vede privirea întrebătoare. Zâmbește.

-…ce, voiai să râdă flăcăii de noi că avem pielea neagră de la soare? Cu cât aveai pielea mai albă cu atât erai mai prețuită. Ne înfofoleam ca niște gâște proaste și muream de căldură pe câmp. Taică-tu mi-a spus mai târziu că era o tâmpenie și mă plăcea mai mult bronzată. Tot mă împingea să mergem la mare la Sulina să facem plajă dar eu tot căutam pretexte să nu merg. Ajunsesem să urăsc soarele.

Mama cotrobăie meticulos prin poșetă.

Se oprește să-și ia pastilele de inimă și niște leacuri „de la Plafar”. Chestiile arată dubios rău dar „sunt din plante”. Le bea cu ceai de coajă de stejar. Mirosul zemii e dărâmător.

O întreb de colectivă. De ce nu au trecut prin așa ceva.

-…păi de ce să trecem? Că nimeni nu avea pământ. Ăla care ni-l dăduse statul nu era bun. Ce să bage în CAP? Teren care azi e bun și mâine e sterp? Eram atât de săraci că ăla care avea două vaci s-a trezit judecat că e „chiabur”. Era și el muritor de foame ca noi dar se zbătea pentru animalele ălea că avea o târlă de copii. Ce să le dea să mănânce?

Se oprește să bea o gură de cafea.

-…tot a luat un an. Mai mult că trebuia tribunalul să-și facă norma. Noroc de nevastă-sa după aia că mureau copii de foame, săracii.

Nu aveam cai, nu aveam căruțe. Statul rechiziționase tot. Știam să pescuim. Și să cultivăm cu măsură petice de pământ sărăcăcios care de-abia nu lăsau să moară de foame o familie. Și dacă venea și seceta…și a venit…

Închide ochii.

-…s-a făcut și lagăr de deținuți. S-au angajat mulți oamenii de prin satele din jur. Am început să avem bani, mâncare, haine. Când am început să aflăm ce și cum, era prea târziu. Unii au refuzat să mai lucreze. Puțini. Alții nu. Ăștia au fost mai mulți. Ăstea au fost vremurile…

Tace câteva secunde. Știu că îi dau lacrimile de fiecare dată când își amintește de lucrurile ăstea.

-…nu știu dacă erau vinovați sau nu, eram prea mică și nu știam multă carte. Dar nu păreau să fie oameni răi. De fapt ne vorbeau așa de frumos când treceam cu oile pe lângă ei…și mă întrebau de fiecare dată dacă nu aveam vreun ziar să vadă și ei ce mai e prin țară…

Bea ce a mai rămas în ceașca de cafea.

-…greu, greu ne-a fost, Vasile. Dar i-am avut pe mama și pe tata, i-am avut pe frații și surorile mele și cumva ne-am descurcat.

Bate cu bastonul în ciment, nemulțumită.

-…am ajuns să folosesc rahatul ăsta …și pe voi nu vă interesează. Uitați să mă luați cu mașina. Tu mai ales…”

Sursă foto: Facebook