Despre visul străinătăţii la români se pot scrie multe pagini. Începând de la bunicii şi străbunicii noştri care poate încă îi mai aşteaptă pe americani, până la tinerii care nici nu intră bine la facultate că au gânduri de plecare. Este adevărat că nici în ţară nu sunt locuri de muncă şi nu umblă câinii cu covrigi în coadă, dar pâinea străinătăţii nu e nici pe departe la fel de dulce pe cum pare pentru toţi conaţionalii.

În fond, românii care se visează în străinătate sunt de trei feluri: cei care vor să facă munca de sus, creierele (în IT, Medicină etc.), olimpicii de care auzim în fiecare an la ştiri că aduc ţării medalii, cei care vor să facă munca de jos (căpşunarii) şi cei care numai despre asta vorbesc, dar nu o fac niciodată, preferând să dea vina pe sistem. De la funcţionara nervoasă de la ghişeu, până la şoferul de taxi care nu i-a dat restul corect. Iar experienţele românilor cu străinătatea sunt pe măsura categoriilor din care fac parte, pe care le-am descris mai sus. Pentru cei din prima – creierele - străinătatea pare să fie căpătuirea supremă, genul pe care rudele de acasă îi ridică pe un piedestal de unde nu-i mai dă nimeni jos. Pentru mulţi poate chiar aşa şi este, însă nu asta este important. De cele mai multe ori, genul acesta de oameni ar fi reuşit oricum şi în România, dacă nu la stat, la privat. Problema e la cea de-a doua categorie, care ajunge să facă munca de jos - oameni exploataţi, umiliţi, munciţi pe rupte ţepuiţi de angajatori şi de intermediari deopotrivă. Mulţi dintre românii care au experienţa străinătăţii mi-au povestit că oriunde au fost în Vest, percepţia a fost că simplul fapt că li se dă ceva de muncă e considerat un soi de pomană de care trebuie să ţină cu dinţii. Şi asta pentru faptul că sunt români. De vină pentru situaţie sunt, fără îndoială, şi românii care s-au plâns excesiv de sărăcia din ţara lor ori de câte ori au avut ocazia. O problemă care „frige” acum, şi frige rău este cea a româncelor care lucrează ca îngrijitoare de bătrâni în Germania şi în Austria. Cele care au muncit şi în Italia şi Spania spun că nemţii şi austricii sunt şi mai răi decât alţi vestici. „Ne puneau pe masă resturile lor, să le mâncăm”, „Striga după mine că sunt ţigancă”, „Am trăit coşmarul vieţii mele la Viena: nu aveam voie afară la aer!”, „Pâine în apă fiartă, supă de pâine”, „Eşti româncă, eşti sclava mea”. Nu sunt replici din filme de groază, ci poveştile româncelor care după ce şi-au vărsat năduful pe mai multe grupuri de pe reţelele de socializare au fost sunate şi ameninţate. Mafia intermediarilor e şi mai mare: trebuie să le plătească lunar comision, pe toată durata şederii lor acolo, altfel sunt ameninţate că li se reţin actele de care au nevoie pentru a munci. Cele care nu ştiu o boabă de germană sunt absolut în bătaia vântului. Nu pot să reclame sau semnează fără să înţeleagă nimic. Şi e doar unul dintre „efectele adverse” ale străinătăţii. Familii dezbinate, copii „orfani”, este partea socială urâtă a fenomenului, despre care rar se mai scrie câte ceva şi pe care am ajuns să o asimilăm normalităţii. Nimeni nu ştie exact cât de fericiţi sunt cu adevăraţi cei 3 milioane de români care au luat calea străinătăţii. Poveştile pozitive şi negarea răului prind întotdeauna mai bine la cei rămaşi în ţară.