Pe Calea Şerban Vodă, la numărul 33, e o casă, mică, unde vizitatorul are ocazia să se întoarcă în timp. Din trotuarul anului 2019 păşeşti direct în pridvorul lui 1791.

Aproape că nu o bagi în seamă, când ochii îţi fug peste atâtea contururi noi, betonate. Doar o placă, aproape insignifiantă, la intrare, încearcă să-ţi descrie, din câteva cuvinte, destinul “Casei de târgoveţ”.

Însă ce frapează, dincolo de toate, e dantelăria lemnului, suavă, întinsă de-a lungul tindei, ea însăşi o poezie a tencuitelor ondulaţii, susţinută de stâlpişori zvelţi, cu terminaţii ornamentate în dalta meşterului.

Vreți să știți ceva? Lemnișoarele acestea, așa cum sunt ele, unele roase pe alocuri, altele crăpate pe toată lungimea lor, au asistat la nașterea întregului...

Trei odăi și două anexe

Chiar de la poartă câteva scări te invită spre podelele cu un abia inteligibil scârţ, ca imediat să faci cunoştinţă cu uşa principală, a ospeţiei, după ce ai trecut de o fereastră cu ochii sticlei, care te cumpănesc.

Faci în curând cunoştinţă cu un culoar, lung, îngust, cu abur de legendă în obscuritatea sa, dar înalt, ca să te anunţe asupra sobrietăţii locului. Pe dată, două odăi, fâşneţe, te invită în același timp, de nici nu ştii cum să le împaci, una spre dreapta, alta spre stânga. Le desparte doar o simplă întoarcere a capului.

Cea din dreapta câștigă. E mai vorbăreaţă. Aici s-a păstrat până azi tavanul original, tapetat în esenţa dulceagă a pădurii, întunecată de nuanţa baritonală. Romburi adânci au fost crestate cu o seculară definiţie a gustului.

După ce ai revenit pe calea iniţială, eşti trimis spre alte trei încăperi. Urmezi nedefiniţi paşi. Poftim, cea din urmă cameră a locuirii. Cotind la dreapta, baia şi bucătăria.

Spectacolul pivniței

Din nou în aerul curat al dimineţii. Explorarea continuă, de astă dată înspre curtea din spate. Eşti invitat, de acelaşi pridvor care înconjuară zidurile, către un larg foişor cu învăluiri de povești la ceas de cafeluță.

Sub picioare ai însă o taină. Hai să coborâm! Alte scări te aduc în faţa unor masive porţi. Lemnul s-a făcut acum frate cu fierul, ca să nu lase nici ţipenie de om să treacă dincolo de balamalele grele.

Dar cheia stăpânului deschide uşor broasca forjată în ample cuptoare şi astfel descoperi gârliciul care te invită sub pământ, coborând trepte din piatră. Să nu te temi de asprimea cărămizilor. Le depăşeşti repede, spre un spectacol la care nu te-ai fi aştetptat.

Pivniţa, largă cât o scenă. Ferestruicile sunt apărate cu o rafinată împletitură metalică, la rândul ei originală. Ai impresia unei cetăţi care, deşi asediată de nenumărate furtuni, nu a fost niciodată cucerită.

Nu e dovadă mai bună ca impresionantele grinzi care susţin structura. Par copaci intregi. Tulpina le-a fost pur și simplu înregimentată în laturi drepte. Dar stejarii sunt de atunci, de când această locuinţă a fost concepută, cu 228 de ani în urmă.

Prețioasă informație, datorită unor ingineri austrieci

Pe site-ul Institutului Naţional al Patrimoniului e un anunţ despre “Casa de târgoveţ”, pe care o poţi vizita, însoţit de un ghid.

În urma telefonului, gazdele s-au dovedit binevoitoare. Mi-am dat întâlnire cu istoricul de artă Iozefina Postăvaru, chiar în faţa a ceea ce poate fi numit un adevărat monument al Bucureştiului.

Este unul dintre cele mai vechi edificii ale Capitalei. Să fii categoric în privinţa asta nu e oportun, zice specialistul, întrucât oraşul se află pe nisipuri mişcătoare, la cel mai complicat capitol, cel al actelor. Altfel spus, nu am avut, încă din vechime, tradiţia cărţilor funciare, care să ne lumineze asupra naşterii, cu privire la fiecare adresă în parte.

Cu toate acestea, o busolă cât se poate de clară ne-a rămas, referindu-ne la istoricul loc pe care îl avem în vedere. Domiciliul este înscris în Planul Bucureştiului. Document întocmit de doi ingineri austrieci, în 1791.

Între specialiști există o dispută asupra celor mai vechi sălașuri de reședință, să le zicem așa, din Capitală, dintre cele aflate încă în picioare.

Pe lista scurtă a recordurilor este și Casa Mellic, de pe strada Spătarului, estimată a face umbră pământului din 1864. Dar cine știe ce surprize ne așteaptă, în continuare, pe acest teren al ipotezelor...

Ne aflăm în Mahalaua Sloboziei

Propun interlocutoarei să ne întoarcem, pentru câteva minute, în alt secol, ca să o luăm, încetişor, spre prezent. Aşadar ne aflăm la marginea urbei, în Mahalaua Sloboziei, pe Uliţa Beilicului. Se numea aşa pentru că pe aici treceau trimişii Sultanului, cu firmane pentru domnii munteni.

Nu departe de aici fusese ridicată de Radu Vodă, în 1667, Biserica Sloboziei. Dincolo de latura credinţei, locaşul reprezintă și centrul în jurul căruia creşte o întreagă comunitate. Aşa se face că Mahalaua Sloboziei număra 406 suflete, în 1890.

Nu se cunoaşte, din păcate, numele celui care a pus piatra de temelie a locuinței intrată  în istorie. Arhitectura poate, în schimb, să facă un portret al acelui om. Unul cu vederi largi, umblat prin lume. E posibil să nu fi fost neapărat boier, dar e clar c-a avut ambiţia de a da vetrei sale ştaiful ce i se cuvine unui orăşean cu ceva dare de mână.

Zidurile vorbesc despre stăpânul lor

O mică capcană te poate urmări, şi atunci e bine să întrebi. “Casa de târgoveţ”. Târgoveţ. În sensul, cumva, de comersant? Nu. Sau nu neapărat. Pentru că târgoveţul trebuie văzut, în primul rând, în accepțiunea de orăşean. Târgul Bucureştiului. Târg. Oraş.

Şi dacă tot spunem că stăpânul e om care ştie ce se întâmplă în alte părţi ale lumii, el alege să-şi zidească propriul cuib după un sistem german, numit Fachwert. E o anume structură a zidurilor. Ceva în genul unui sandviş. Adică două părţi din lemn şi, între ele, cărămidă.

E drept că nu-l putem defini pe omul nostru ca deschizător de drumuri. Avem de-a face cu un stil de construcţie răspândit la acea vreme în Balcani. E de luat astfel în calcul că tocmai această structură, flexibilă, să-i fi asigurat o viață atât de lungă.

Urmează două cifre. Suprafața construită de 114,8 metri pătraţi. Perimetrul pe care e amplasată are 172,5 metri pătraţi. Destul de îngustă, ca atare, acea curte din spate, de care vă ziceam.

Primele nume. Și modificările arhitecturale

Unghiurile au suferit, pe parcurs, anumite modificări, impuse de transformările citadine. Abia acum apar două nume.

Ne aflăm în anul 1883. Grigore Stănescu solicită autorităţilor să i se elibereze autorizaţie pentru două modificări în corpul aşezământului. Vrea să elimine prispa dinspre stradă. Deja se numea Calea Şerban Vodă. Numai că pe atunci era la numărul 101. Domnul Stănescu mai vrea ceva. Să înlocuiască olanele, modernizând acoperişul, cu tablă.

La ceva ani după aceea, fiica sa, Ecaterina, primeşte de la autorităţi ordin de a demola zidul dinspre stradă. Dispoziţia e legată de lăţirea cu un metru şi jumătate a căii rutiere şi pietonale. Aşa se explică de ce camerele cu vedere către lume sunt mai înguste. Faţada primeşte cu ocazia asta „decoraţiuni neoclasice”, în contrast cu restul corpului.

Aproape de moarte, în 1990

O fotografie din vremea Comisiunii Monumentelor ne arată acest edificiu în 1937. Pe frontispiciul său e anunțată existența atelierului de “Tapiţerie”.

Până la venirea comuniştilor a fost cunoscută în zonă drept Casa Voina, cel mai probabil după numele proprietarului.

Urmează naţionalizarea din 1950. Mai târziu, vom găsi o tipografie, dar şi un atelier. Și altă generație de tapițeri. Regimul se schimbase, nu și necesitățile curente.

Clădirea nu-și mai găsește niciun rost, începând din 1970 fiind lăsată de izbeliște. În așa hal se degradează, încât până la distrugerea sa totală nu mai era mult.

Diagnosticul care i se pune în 1990 seamănă cu moartea clinică. Zidurile degradate în proporţie de 65%. Şarpanta şi acoperişul se duc spre 90%, conform procentelor stabilite de experţi.

Clarificarea pe proprietate. Aparține statului

Vreau să ştiu dacă, în acea pedioadă, a existat şi revendicarea imobilului din partea unor urmaşi ai vechilor proprietari. A fost un asemenea moment, spune istoricul, dar actele au dovedit că vechii deţinători fuseseră despăgubiţi, înainte ca statul să devină stăpân peste acest loc.

Situaţia juridică de azi ne arată despre „Casa de târgoveţ” că face parte din patrimoniul Ministerului Culturii.

Operațiunea de salvare

Revenim cu naraţiunea la anii '90. După căderea comunismului e reînfiinţată Direcţia Monumentelor. Se pregătește salvarea muribundului de pe Calea Șerban Vodă. O echipă de restauratori face minuni între 1994 şi 1998.

În esenţă, sunt asigurat, au fost respectate, în detaliu, soluțiile tehnice de căpătâi. Lemnul curățat și tratat, să reziste la foc şi la insecte. Rigurozitate a fost şi pe latura structurii de rezistenţă, și a finisajelor.

Nu sunt bani pentru drenaj

Staţi, nu vă grăbiţi să deschideţi şampania bucuriei, pentru că suntem în România şi la noi lucrurile se opresc când ţi-e lumea mai dragă. În 2003 se face un nou plan, legat de drenajul apei. Şi de branşamente.

Numai că, de atunci încoace, nu au fost alocaţi banii necesari acestor lucrări. Cresc, în schimb, petele de-a lungul pereților, cum se remarcă mai ales pe albul din exterior, din cauza surplusului de apă din sol.

În plus, ar trebui adus și acel gen de mobilier care să se îmbine într-un destin remarcabil. Altfel, camerele fluieră a pustiu.

Deschiderea către comunitate

Un aspect de-a dreptul salutar e legat de deschiderea către comunitate de care dă dovadă Institutul Naţional al Patrimonioului. Bucureștenii își pot vizita astfel rădăcinile. 

Aici se desfăşoară, în plus, în special în anotimpul cald, evenimente care, în general, îi au pe tineri drept promotori.

Aşa cum sunt cei din Asociaţia Calup, o platformă care îşi propune să reactiveze spaţiile urbane mai puţin sau deloc folosite.

Spațiul echilibrului

Am simțit, de-a lungul discuției noastre, un anume fior în spusele Izabelei Postăvaru. E al omului îndrăgostit de locul acesta, pentru felul în care a reușit să rezoneze cu el. „Am trăit, ierni și veri, într-o comuniune. Acest spațiu reușește să creeze echilibru”.

Câte case din București reușesc o asemenea performanță?! Aceasta, iată, încă poate, la mai bine de două secole de la botez.