Cam multe vești proaste din Orientul Mijlociu – Frontul al-Nusra, ramura siriană a grupării (intrate în penumbră) Al-Qaida, a ajuns cu ofensiva până la granițele cu Platoul Golan, teritoriu administrat de Israel, Statul Islamic a ajuns la 40 de kilometri de Bagdad și câțiva kilometri de granița cu NATO (Turcia), în ciuda sutelor de raiduri aeriene în care sunt implicate principalii actori internaționali în materie de unu din nouă islamiști crescuți în Europa vor să se întoarcă acasă (în Occident, să nu existe niciun fel de confuzie) și să-și detoneze centura de explozibili, potrivit unui studiu recent, în timp ce, puțin mai la est, Afganistanul nu are bani să-și plătească armata, taman în anul în care forțele străine vor să înceapă retragerea.
Mai sunt însă și vești aparent bune. Ici și colo, câte un lider islamist cade răpus de rachete – Ahmed Abi Godane, temutul lider al grupării al-Shabab care face ravagii în Somalia, al-Fahdli, cel care a condus, până să înceapă campania de raiduri aeriene închegată în jurul Statelor Unite, gruparea cvasinecunoscută Khorasan, aliată Frontului al-Nusra, în timp ce, mai la sud-vest, în Nigeria, Abubakar Shekau, liderul sângeroasei grupări Boko Haram, este bănuit și el mort. Ei sunt însă repede înlocuiți, chiar de lideri dornici de afirmare, căliți în focul luptei și, în consecință, și mai duri în campaniile derulate în acest scop.
Imaginea de ansamblu pare apocaliptică. Tocmai din acest motiv, tot mai multe țări europene (Franța, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Danemarca) se alătură direct coaliției internaționale împotriva Statului Islamic, în timp ce altele și-au exprimat sprijinul pentru aceste eforturi. Din Europa, peste 3.000 de islamiști luptă acum pe frontul sirian și irakian sub drapelul negru al jihadului iar scenariul importului de expertiză teroristă dă fiori cancelariilor occidentale care, deodată, se concentrează pe o criză care lovește la mii de kilometri distanță. După toate calculele, califatul vrea, odată bine așezat în Orientul Mijlociu, să lovească în Europa, ținta cea mai facilă geografic și logistic.
Statul Islamic este însă rezultatul indolenței Occidentului în dosarul sirian și intervențiilor șovăielnice, cu jumătate de măsură. Cu ce a fost Siria mai prejos decât, să zicem Libia, unde s-a justificat intervenția forțelor externe? Cu atât mai mult cu cât criza siriană a lovit la porțile NATO și la granița cu un aliat cheie al Statelor Unite. Sigur, tocmai din aceste motive o intervenție în Siria era mult mai complexă decât în țara nord-africană, dar acest lucru nu poate fi invocat decât ca un pretext. O criză gravă trebuie soluționată, mai ales când are toate ingredientele unei unde de șoc în regiune, ceea ce s-a și confirmat. Siria a rămas lucrul prost făcut, neterminat, al Occidentului iar statul Islamic este consecința directă a acestor jocuri ezitante din cancelariile occidentale la care și Rusia a contribuit din plin cu sprijinul său orb acordat regimului de la Damasc.
După toate aceste vești proaste, vestea bună este că Occidentul s-a trezit la realitate. Războiul de care a fugit din varii motive va fi acum unul de durată în care nu vor mai putea acționa cu jumătate de măsură. În anul în care administrația americană trebuia să încheie un război, a început altul sau mai bine zis, l-a reînceput pe cel încheiat înainte de vreme, acum extins pe două fronturi. Califatul, cu un aparat proagandistic mult mai bine închegat decât reuniunile diplomatice fără număr ale Vestului, se repliază și recrutează. Filonul islamist abia se formează, inclusiv în mediile radicale din Europa. Câtă vreme criza siriană nu este stabilizată (ideal ar fi să fie finalizată), războiul, deocamdată purtat în aer, va continua la nesfârșit. Bine ar fi să se încheie înainte de retragerea din Afganistan pentru că, și acolo, ca și în Irak, treaba e neterminată.
Recomandările noastre
