Soluția finală, lagărele de exterminare naziste - o problemă istoriografică a secolului XX. Cine au fost cei care au gândit acest odios mecanism?

Soluția finală, lagărele de exterminare naziste - o problemă istoriografică a secolului XX. Cine au fost cei care au gândit acest odios mecanism?

Secolul XX a cunoscut cele mai mari conflicte din istorie, din punct de vedere al durității acțiunilor militare, tipurilor de armament folosit, numărului de victime. Conflictul a durat de la 1 septembrie 1939, până la 9 mai 1945, cu precizarea că în Orientul Extrem, acesta s-a desfășurat până la capitularea Japoniei, la 2 septembrie 1945, capitulare influențată decisiv și de atacurile cu bomba nucleară, asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki, la 6, respectiv 9 august 1945, executate de către Statele Unite ale Americii.

Lagăre de concentrare și muncă forțată

În Germania nazistă, în perioada 1933-1945, au funcționat lagăre de concentrare, în care erau internați inamicii politici, persoanele care conform ideologiei naziste promovate de către Alfred Rosenberg erau considerate ca aparținând ”raselor inferioare”, acuzații de spionaj, trădare, prizonierii de război sovietici etc.

Inițial, lagărele de conentrare s-au înființat în Germania, dar, după începutul războiului, acestea au fost construite și în teritorii ocupate, ca de exemplu în Polonia. Persoanele arestate și deținute în lagăre puteau fi condamnate de instanțe, mai mult sau mai puțin arbitrare, dar și persoane care nu au fost niciodată judecate ci, închise, prin decizii ideologice și conjucturale (evreii, rromii, prizonierii de război sovietici etc).

Principalii inițiator și promotori ai exterminării evreilor au fost: Adolf Hitler, liderul NSDAP (Partidul Nazist) și Führerul (conducător) celui de-Al Treilea Reich, și principalii săi acoliți: Alfred Rosenberg (ideologul nazismului, Gauleiter al Teritoriilor Ocupate din Răsărit), Hermann Göring (Reichsführer, șeful Luftwaffe, aviația militară germană), Dr. Josef Goebbels (șeful Propagandei naziste), Adolf Eichmann ( Obersturmbannführer – Locotenent-colonel SS, autorul noțiunii de ”Soluție finală a problemei evreiești”-exterminarea în masă a evreilor), Reinhard Heydrich (supranumit ”Măcelarul din Praga”, Reichsprotektor pentru Boemia și Moravia), Wilhelm Kubbe (Gauleiter pentru Rusia Albă, ”Măcelarul din Minsk”), Heinrich Himmler, șeful SS (Schutz Staffel-trupele de elită, în fapt trupele naziste de represiune a inamicilor Reichului).

Soluția finală. Inițiatorii și promotorii ideii

Enunțată, pentru prima dată, de către Adolf Eichmann [Karl Jaspers,  Zum Eichmann-Prozess. Ein Gespräch mit Luc Bondy. in: ”Der Monat” Jg. 13, 1961, Heft 152, s. 15–19.], ”soluția finală” a făcut obiectul Conferinței de la Wansee (o suburbie a Berlinului), desfășurate la 20 ianuarie 1942, sub președinția lui Reinhard Heydrich.

Una dintre ideile exprimate atunci a fost și aceea ca prizonierii evrei și rromi, dar și din alte categorii, să facă obiectul unor experimente medicale, menite să realizeze „descoperiri medicale epocale”, în fapt niște crime monstruoase, pe cobai umani. Medicii urmau să încerce realizarea de transplanturi, crearea de vaccinuri împotriva malariei, ”vindecarea” homosexualității, simularea rezistenței la gaze de luptă, aruncătoare de flăcări, bombe incendiare, hipotermie (pentru uzul Luftwaffe și Marinei Militare Germane).

Adolf Eichmann, ca de altfel mulți naziști a reușit să se sustragă proceselor. El a fost prins abia în 1960, în Argentina, de un commando al Mossad, din care a făcut parte și medicul anestezist român Iona Elian. Adolf Eichmann a fost dus în Israel, judecat și executat în 1962. Adolf Hitler, Hermann Göring, Josepf Goebbels, Heinrich Himmler s-au sinucis, Reinhard Heydrich și Wilhelm Kubbe asasinați în urma unor misiuni speciale (mixtă ceho-britanică în primul caz și a partizanilor sovietici în cel de-al doilea caz).

Pentru prima oară, la finalul celui de-al doilea război mondial, s-a pus problema instituirii unor tribunale internaționale care să judece crimele de război. Până atunci, crimele de război fuseseră pedepsite de către tribunalele naționale, militare și civile, care puteau constata încălcarea legilor războiului, relele tratamente aplicate prizonierilor de război, care contraveneau Convenției de la Geneva din 1929 și Convenției de la Londra, din 1933, privind definirea agresiunii și a agresorului.