Verbul acesta (a slei)– care, trebuie să recunoaşteţi, dispune de o rezonanţă imagistică originală – are, după ştiinţa mea, cam trei întrebuinţări gospodăresc-semantice.
Este o acţiune foarte sprinţară, adică se mişcă iute, astfel că, până să defineşti dinamica – „a slei” (infinitivul scurt), „sleire” (infinitivul lung, din care se trage şi substantivul ce denumeşte procesul) – acesta s-a şi încheiat. Sleirea se face repede. Mai întâi, sleirea poate exprima deteriorarea gustului, de pildă, al iahniei de fasole dintr-un blid (decorat chiar şi cu „Cocoşul de Hurez”) uitat pe pian (!) sau al unui darab de slănină de porc (chiar şi de Mangaliţa), părăsit în grabă pe o bancă, într-un parc din Abu Dhabi(!).
Al doilea sens priveşte fântâna. Căci, „a slei o fântână” înseamnă a o deseca, spre a lăsa izvorul să o umple, din nou, cu apă proaspătă. Şi, în fine, sleirea mai aduce cu ea şi sensurile de „secătuire”, „istovire”, „epuizare”, „consumare”, „uzură”…
Gata! Puteţi răsufla liniştiţi. Acolada savantă s-a închis, fiindcă ne prinde Sinistrul Educaţiei Naţionale că folosim auxiliare!... Mai rămâne să remarcăm atât: frustrarea prin „expectaţie”…adică, unde Doamne iartă-mă vrea să ajungă autorul, de ne îmbrobodeşte atâta?
Autorul nu doar că vrea să ajungă, dar a şi ajuns. La stadiul la care e obligat să remarce fenomenul de sleire. Starea generală de epuizare. De consumare. De istovire. Nu doar omul se uzează sau are nevoie de sleirea fântânii sale, dar şi textul sau stilul capătă o patină ruginie. S-a împlinit un an de când Dan Andronic – fără ca noi doi să fim conexaţi printr-o prietenie pasională şi flamboaiantă, ci doar printr-una aşezată, rânduită cordial şi îngrijită cu deferenţă – a dat o buznă frumoasă pe telefon şi mi-a propus să scriu o rubrică specială, un fel de notă scriitoricească, la ziarul pe care-l conduce. Am negociat împreună titlul şi alte detalii, dintre care unul mi s-a părut foarte important: „neamestecul în treburili interne” ale autorului. Toate condiţiile trebuie să recunosc că au fost respectate cu o precizie elegantă şi o stricteţe cavalerească. Zic eu – de ambele părţi. A fost unul dintre puţinele „gentleman’s agreement” pe care le-am întâlnit, onorate cu temeinicie şi seriozitate, în aceste vremuri uşuratic de tulburi şi condamnabil de coşmareşti, de o cumplită necuviinţă, nestatornicie şi sminteală.
De aceea, indiferent de părerea unora sau a altora (prieteni pe Facebook, admiratori sau bilioşi înghesuiţi în fanatism), în numele aceluiaşi „gentleman’s agreement”, eu îi mulţumesc lui Dan Andronic. Cum, deopotrivă, le mulţumesc doamnelor Simona Ionescu (căreia îi urez multă, multă sănătate!) şi Magda Spiridon, pentru răbdarea şi competenţa dovedite într-o colaborare pe care o sper fructuoasă, pentru ambele părţi.
După 167 de ediţii (adică, una la fiecare două zile!), „Alice în Ţara Neterminată”, odată încetânduşi apariţia, nu înseamnă că, gata! „Ţara” e terminată (deşi, în celălalt sens, da, e terminată!) şi că nu mai e nimic de făcut, nimic de şurubărit la mecanismele ei. Ci dimpotrivă.
Personajul „Alice” are treabă, are de lucru (să constate, să se mire, să împungă şi să arunce cu „vitrion”!), pentru încă o viaţă. În ce mă priveşte, însă fântâna mea trebuie sleită. Izvorul ei trebuie primenit. Aşa că, de azi, încep un alt rest de viaţă (sau, cum se spune în interviurile firoscoase: „un alt proiect”.)
Mulţumesc tuturor cititorilor şi… ne revedem la librărie!
Recomandările noastre
