Singura soluţie, în vremuri de depresie, e să-ţi injectezi o doză de optimism. Să nu te laşi târât în hăul nevrozelor fără direcţie şi, adeseori, fără obiect.
Să încerci să vezi şi partea plină a paharului, deşi conspiraţia nulităţilor se dă de ceasul morţii să-ţi demonstreze că paharul nu e doar gol, ci şi crăpat. Ba, mai mult, că nici măcar nu e pahar, ci pâlnie. Suntem o populaţie hrănită cu zvon şi fandaxie, iar specialiştii în diversiuni ştiu că metoda cea mai sigură pentru a domina o ţară e de a-i induce un veşnic sentiment de teamă, nesiguranţă şi iritare. Pe vremea lui Ceauşescu, exista un întreg aparat de stat care avea această misiune: Securitatea, Miliţia, activiştii de partid şi sindicatele. Uităm cu desăvârşire de rolul jucat de acestea din urmă în "domesticirea" populaţiei: ele asigurau "cuminţenia" angajaţilor prin distribuirea televizoarelor color, a buteliilor, a locurilor în staţiunile de odihnă. Tot sindicatele aveau posibilitatea să ofere împrumuturi băneşti (CAR), să faciliteze cumpărarea în rate, prin magazinele speciale din subordine, a diverse mărfuri etc.
Nu e de mirare că, după 1990, ele au jucat roluri proeminente în momentele-cheie ale convulsiilor sociale şi politice. Liderii sindicali n-au făcut decât să continue partiturile antemergătorilor, adăugându-le nota specifică de abuz, lăcomie, violenţă, corupţie şi complicitate cu politicienii, pe care le cunoaştem prea bine, inclusiv din spectaculoasele afaceri din vămi. Fie c-a fost vorba de varianta "soft" a lui Victor Ciorbea, sau de cea "hard" a lui Miron Cozma, sindicalismul a funcţionat ca un element dizolvant în societate. Deşi invizibil, există în România acestui moment un veritabil Imperiu Sindical, cu proprietăţi imense, reguli mafiote şi conducători atotputernici. Corupţia, încrengăturile de familie, aranjamentele neruşinate şi, în general, întreaga recuzită de tip Cosa Nostra, fac parte din zestrea cvasi-obligatorie a acestei "societăţi ne-civile". Deşi unii dintre lideri au început să petreacă mai mult timp pe la DNA decât la locurile de muncă, marele mecanism merge înainte, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
În aceste condiţii, te întrebi de unde poate veni binele României? De la Crin Antonescu, năucul liberalo-socialist, intrat atât de puternic în rolul lui Felix Voiculescu încât îi papagaliceşte nu doar limbajul, ci şi obsesiile — cea mai recentă fiind ambiţia de a-l mai suspenda o dată pe Traian Băsescu. Omul e atât de disperat, încât ignoră cu totul contextul în care ne aflăm: intrarea României pe creştere economică, "dezvrăjirea" multora din cei care, prin iarnă, credeau în şansele USL, prăbuşirea audienţei posturilor-ghiulea, Antena 3 şi Realitatea TV, lipsa de credibilitate a întregii clase politice. Ruptura dintre Parlament şi populaţie e totală, astfel încât orice fel de aranjamente ar face politicienii între ei, se dovedeşte că nu pot conta pe sprijinul popular. Pentru a-l da jos pe şeful statului e nevoie de-un număr enorm de voturi. Or, s-a văzut la Baia Mare cât sunt de dornici românii să iasă la urne! Din pasiunea pentru un partid sau altul a rămas reticenţa votantului de a ieşi din casă doar pentru că unui politruc de doi bani i se năzare să întoarcă societatea cu susul în jos. Antonescu nu e doar naiv, ci şi imprudent. Dacă în exerciţiul lui belicos îşi propune să profite de cele trei luni în care şef al statului devine preşedintele Senatului, "Chucky" cade într-o altă capcană: îl ridică în funcţie pe Mircea Geoană, omul pe care propriul partid încearcă să-l lichideze! Ceea ce, pe termen scurt, l-ar scoate din minţi pe aliatul Ponta, iar pe termen lung ar produce convulsii în interiorul coaliţiei disperării, "alianţa-clăbuc" (dacă mi se permite să-l citez pe Dinu Patriciu).
Ne puteți urmări și pe Google News
Toate aceste patinaje iraţionale demonstrează la ce cote de dispreţ se plasează, în imaginarul românilor, clasa politică. O fi chiar întâmplător interesul pe care unele canale de televiziune, publicaţii şi personaje din zona culturală îl arată faţă de familia regală a României? Am văzut câteva emisiuni în care principesa Margareta era prezentată într-o lumină favorabilă, vorbind cu multă eleganţă, în contrast bine subliniat cu limbajul de mahala, cu zbieretele insuportabile şi cu vulgaritatea dezlănţuită a personajelor invitate de regulă să-şi dea cu părerea la televiziuni. Nu ştiu în ce măsură, după mezalianţa cu Radu Duda, mai poate juca familia regală un rol important în viaţa publică. Strania renunţare a Regelui la legăturile cu familia sa germană nu e de natură să consolideze reputaţia europeană a Casei Regale române. Dar e limpede că, în clipa de faţă, cineva depune eforturi serioase pentru a reonorabiliza ideea de monarhie.
În micul reviriment al imaginii regalităţii române trebuie citită şi dorinţa unor grupuri de a propune un contra-model. Cine alcătuieşte aceste grupuri, mi-e greu să spun. Dar e reconfortant, în chiar momentul în care alianţa nefastă dintre sindicalism şi politicianism a făcut ţăndări logica vieţii politice, ca, măcar la nivelul unor emisiuni de televiziune, să descoperi că românii n-au înnebunit cu totul, şi că există viaţă şi dincolo de, şi în afara alianţei golăneşti dintre Antonescu şi Ponta.
Recomandările noastre
