Actriţa, renumită pentru rolul din „Darclée“, este comemorată în comuna natală, cea mai înaltă aşezare din ţară.
Din pragul bisericii din Fundata, veche de aproape două secole, se zăreşte culmea unde a văzut, pe 7 mai 1933, lumina zilei o mare artistă: Silvia Popovici. Cu chipul ei de zeiţă, părea zămislită din spuma mării, când de fapt, iată, izbucnise la fel de inefabilă din măruntaiele muntelui, aici între Piatra Craiului şi Bucegi, în cea mai înaltă aşezare din ţară (1.400 m). Înfiată de familia Popovici, a plecat la Bucureşti părăsind aceste tărâmuri de vis, pe care le-a păstrat însă în suflet şi în trăsăturile caracterului ei de luptătoare moştenit de la oamenii muntelui. Cu fruntea spre ceruri
Acum, după ce a trecut în nefiinţă lăsându-ne în patrimoniu o vastă operă de creaţie scenică şi cinematografică, artista s-a întors acasă. După 75 de ani de la naştere şi 15 de la moarte (16 septembrie 1993), Fundaţia culturală care-i poartă numele şi Fundaţia „Fiii şi prietenii satului“ din Fundata (preşedinte - academicianul Boş) au aşezat pe clădirea primăriei un basorelief care aminteşte profilul de domniţă al actriţei cu părul unduit şi fruntea înălţată spre ceruri. Lucrarea aparţine sculptorului braşovean Nicolae Daicu. Între clasicism şi modernitate
Au evocat-o pe Silvia Popovici regizorii Horea Popescu şi Dan Puican, actriţa Irina Petrescu (din partea UCIN) şi subsemnata. Au trimis scrisori de celebrare regizorii Andrei Şerban şi David Esrig, rememorând episoade încordate din biografia artistei. În galeria marilor artişti în care o plasează spectaculoasa şi valoroasa ei carieră, Silvia Popovici reprezintă o uimitoare combinaţie de clasicism şi modernitate. Prin darurile naturale: înfăţişare, glas, ţinută, era recomandată rolurilor din marele repertoriu, de la antici la Shakespeare. Prin inteligenţă şi concepţie, era disponibilă oricăror interpretări moderne. A jucat Ofelia, Julieta, Ifigenia, confirmând profilul de ingenuă dramatică atribuit de cronicari; dar şi Goneril, fata cea rea a Regelui Lear, sau Cesonia, soţia duplicitară a despotului Caligula. „Darclée“ i-a adus gloria Filmul i-a adus însă gloria, prin acel neegalat „Darclée“ (1961, regia Mihai Iacob), redutabil succes de public şi de critică. Cariera ei cinematografică părea să o întreacă pe cea teatrală, după ce Malvina Urşianu, a cărei favorită a fost, a distribuit-o în roluri memorabile din filmele „Trecătoarele iubiri“, „Serata“, „Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu“.
Aparţinea promoţiei de aur 1956 a teatrului şi filmului românesc. A avut parteneri o întreagă pleiadă de mari şi nepreţuiţi actori ca George Constantin, Constantin Rauţchi, Gheorghe Cozorici, Victor Rebengiuc, Sanda Toma, Emil Botta, într-unul din cele mai strălucite momente ale teatrului românesc. A lucrat cu cei mai importanţi regizori ai timpului ca Vlad Mugur, care i-a fost mentor, Radu Penciulescu, David Esrig, Horea Popescu. A fost admirată şi adorată de public.
Emil Botta, actor: "Acesteia, iubind iubirea, marei actriţe Silvia Popovici, înflăcăratului, tumultuosului său talent. Admirând-o."
Cartea „Treptele iubirii“
N-a făcut pedagogie, dar întreaga ei carieră este un model de seriozitate şi aplicaţie. Îşi pregătea rolurile cu migală. Era o perfecţionistă înrăită, iar atunci când scena părea să o fi uitat, şi-a făcut singură spectacole precum acel neuitat recital intitulat „Treptele iubirii“, titlu pe care l-am preluat pentru cartea pe care i-am dedicat-o în 1996.
Nemeritat uitată după Revoluţie, între altele şi pentru că a fost soţia unui demnitar comunist, Silvia Popovici nu şi-a putut regăsi echilibrul şi încrederea în rosturile ei. S-ar putea ca, luând-o la el atât de devreme (la nici 60 de ani), bunul Dumnezeu să o fi ferit de alte nemeritate umilinţe. Timpul o va reaşeza însă pe soclu, aşa cum merită destinul ei artistic de excepţie. Dovadă şi această recentă comemorare de la Fundata.
Recomandările noastre
