De cîţiva ani (mai mult de 10!), profesorul George Volceanov traduce, una după alta, piesele lui William Shakespeare şi face, astfel, un important serviciu culturii române.
Noutatea acestor traduceri constă nu doar în transpunerea textelor shakespeariene într-o limbă română mai actuală, ci, mai profund, într-o reconfigurare a figurii acestui geniu absolut în cadrul culturii noastre vii. Este, deja, un clişeu că Shakespeare este contemporanul nostru (aşa spunem de cîteva generaţii şi se va tot spune pînă la sfîrşitul lumii), dar să conferi conţinut acestui clişeu mereu şi mereu rămîne, pentru traducători, regizori şi actori, o sarcină deloc uşoară. În interviuri şi articole succesive, publicate în presa noastră culturală în ultimii ani, George Volceanov pledează cu solide argumente pentru descoperirea unui Shakespeare deloc impostat şi cu atît mai profund în intuiţiile sale metafizice. În plan strict lingvistic, George Volceanov ne prezintă un Shakespeare „fără perdea”, care foloseşte din abundenţă cuvinte vulgare, expresii pe şleau, vorbe deocheate. Aşa a scris Shakespeare pentru a da satisfacţie publicului său. Nu este deloc o concesie, cum s-ar crede, ci un mod foarte subtil de a ne arăta că cele mai profunde sensuri omeneşti stau în cuvintele cele mai triviale. Geniul lui Shakespeare se întregeşte, astfel, în ochii cititorului român, obişnuit cu traducerile în care abundă metafore fine, cuvinte arhaice, aluzii abia străvezii. Într-un articol pe care l-a publicat recent în revista „Dilema veche”, George Volceanov mărturiseşte o splendidă experienţă:
“Cititorii mai vîrstnici (nici eu nu sînt vreun tinerel, mă pregătesc să devin sexagenar) se împacă greu cu această imagine „golănească“. Gelu Ionescu (a cărui carte Orizontul traducerii a fost una dintre lecturile mele preferate în studenţie) pare a-mi spune Noli tangere Shakespearium meum, atunci cînd îmi critică noua traducere a Furtunii, în care apar termeni şi expresii precum „bagă-mare, f’-te-n gură, uşcheală, puiuţ (adică Ariel), mişto, şucăreşte, ciocu’ mic, i-o pune, pupincurist, nasol, fă-i safteaua (pentru o dezvirginare)… Nu prea văd noutatea termenilor – dar recunosc echivalenţe argotice vechi de cînd eram un puşti (un puiuţ, cum s-ar spune), cam acum mai mult de 60 de ani, şi care sînt venite, cea mai mare parte a lor, din argoul, ca să zic aşa, ţigănesc.“
Cu ceva vreme în urmă, Ion Caramitru, unul dintre cei mai buni cunoscători ai lui Shakespeare ex propriis sensibus, ca să zic aşa, mi-a povestit că, în 1988, o faimoasă regizoare britanică, cu o solidă experienţă în Shakespeare, a venit la Bucureşti şi a văzut spectacolul cu “Hamlet”, regizat de Alex. Tocilescu, în care el însuşi juca marele rol. La finalul spectacolului, această regizoare a spus că i-a plăcut spectacolul, dar şi traducerea. Imediat a fost întrebată, cu încîntată uimire, dacă ştie româneşte. A spus că nu, dar ştiind textul foarte bine a putut urmări reacţiile publicului în anumite momente, la anumite replici, şi a dedus că fuseseră traduse astfel încît să fie imediat prinse de un public, iată, atît de diferit faţă de cel elisabetan. Astfel, continua maestrul Caramitru, oaspetele aducea un omagiu nu doar acelei traduceri în particular, ci privilegiului de a-l avea pe Shakespeare tradus. Publicul britanic, evident, nu are posibilitatea să-l audă pe Shakespeare altfel decît în engleza scrisă de el. Poate, cu unele mici ajustări. Dar un public strain, graţie traducerii, îl poate avea mult mai aproape. Traducerea nu înseamnă, întotdeauna, trădare, ci înseamnă şi apropiere. Orice traducere este, în fond, o doză de viaţă administrată unui text.
Din iureşul de vorbe de la aniversarea lui Shakespeare, rămîn cu apelul celor mai vîrstinci “Nu te atinge de Shakespearul meu!”, dar şi cu povestea regizoarei din Anglia, care vede o binecuvîntare întru Shakespeare în faptul că, dincolo de hotarele angolfoniei, el trebuie transpus în limbile oamenilor de zi cu zi. Aceste două poveşti împreună spun totul. Separat, spun doar cite ceva. Fiecare are, desigur, Shakespearul său şi, s-o spunem, toţi aceşti Shakespeari sînt adevăraţi, fără ca vreunul să-l epuizeze, definitiv, pe Shakespeare, cel care o existat. Asta dacă a existat unul singur…
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
