În fiecare an, de Paști, cad în păcatul abordării contrafactuale a Istoriei. Nu pot evita acea tentație care ne face să ne întrebăm cum ar fi arătat lumea astăzi, dacă Napoleon Bonaparte ar fi învins la Waterloo, sau dacă tatăl lui Adolf Hitler s-ar fi dus la o bere, în loc să se îndrepte către patul distinsei sale soții. Sau, de ce nu, ca să ne aplecăm și deasupra derizoriului, ce ar fi fost cu țara noastră, dacă profesorul de fizică Klaus Iohannis s-ar fi ținut în continuare de colecționat case și de predat școlarilor planul înclinat.

Bați câmpii, mi s-ar putea replica. Foarte probabil, aș răspunde, tras de mâneca cu ecusonul pe care scrie „Rațional”. Asta pentru că atunci când operezi cu „dacă”, ești ca într-un „ținut al nimănui”, unul în care nimic nu este nu exclus și totul este posibil, dar doar la nivel de gând și atât. Așa e, Istoria nu este pe „dacă”, ea nu se scrie așa cum se alege o mobilă din magazin, o iau pe asta că e mai frumoasă, ci se clădește pe ceea ce „a fost”, nu pe ce „ar fi fost”. Da, știu bine toate astea. Dar, dacă? Ce ar fi fost, dacă?

Cred că cea mai inspirată viziune asupra a ceea ce ar fi putut fi „dacă” a avut-o Corneliu Coposu, pe patul de moarte, atunci când i-a spus surorii sale, Flavia Coposu: „Ce păcat că România nu și-a înțeles niciodată rostul și nu și-a dat seama ce ar fi însemnat reinstaurarea monarhiei. Nu regele Mihai, pe care-l iubesc personal, monarhia în sine! Ne-ar fi ridicat pe o treaptă europeană foarte înaltă de unde nu ne-am mai fi dat jos“.

Așa cum am mai scris și la moartea Regelui Mihai, la sfârșitul lui 2017, în cazul lui „dacă” nu ar fi existat Mineriada din 13-15 iunie, 1990. Asta, pentru că nu s-ar fi găsit nimeni să strige împotriva Regelui, „cine-a fost dat jos de ruși, nu poate gândi ca Bush!”, decât cu riscul de a pune în mișcare nu minerii, ci o ambulanță, care să-l transporte pe protestatar la cea mai apropiată clinică de psihiatrie. Tot eu spuneam atunci, că în calitate de suveran, Regele Mihai ar fi impus atât extern, cât și intern. Am fi fost de asemenea scutiți de episoade rușinoase. Nu cred că vreun monarh, oricare ar fi el, ar declara behăind unui grup de jurnaliști, așa cum a făcut-o Traian Băsescu, la începutul primului său mandat: „decât să sug p**a la mai mulți licurici mai mici, mai bine sug p**a la un licurici mai mare!”.

Mult mai important, aderarea României la Uniunea Europeană și admiterea ei în NATO nu s-ar fi făcut pe bază de grave, costisitoare și umilitoare compromisuri.  În condițiile unei monarhii, în prezența unui Rege în exercițiu, este imposibil de presupus că așezarea țării în contextul internațional și de alianțe se realizează pe bază de peșcheșuri, pe bază de geamantane cu cash lăsate în camerele de hotel ale raportorilor de țară, pe bază de servicii prestate licuricilor, pe bază de tot felul de bechtel-uri și microsoft-uri, pe bază de ambasadori străini care fac trafic de influență, sau care amenință fără fereală.

Este de neînchipuit că orice agarici de la Bruxelles, sau de la Departamentul de Stat, îi poate freca ridichea unui monarh, sau Guvernului Majestății Sale. Nimic din toate astea nu ar fi posibil, pentru că un monarh nu este cu gândul la cum să facă să se pună bine cu „ăia”, în ideea că fără sprijin de „afară” nu mai pupă un al doilea mandat, iar dacă este deja la al doilea, în ideea ca după, să nu se trezească și el, și familia, și apropiații, cu dosare la DNA.

Ei bine, eu cred că țara noastră ar fi avut un cu totul alt tratament internațional, s-ar fi bucurat de prestanță, iar românii ar fi putut fi mândri de ei la modul plenar, nu doar patriotic-declarativ. Cum s-ar fi putut toate astea?

S-ar fi putut, dacă nu am fi ratat momentul, dacă nu am fi ratat acel Paști, și dacă cele două milioane de români care au umplut străzile Bucureștilor în timpul vizitei de Paști a Regelui Mihai în țara sa, nu ar fi părăsit străzile, până când nu și-ar fi pus Regele pe Tron. Îi zice „Moment astral”. Românii l-au ratat! Păcat!