În toată nebunia asta mediatică produsă de nunta lui George Simion, care a iscat o exagerată panică în rândul politicienilor și a țuțerilor lor păzitori, cea mai periculoasă mi se pare fățărnicia abordată. De la năduful vărsat pe o nuntă se poate ajunge la imprimarea unei minciuni colective.

Textul de față nu este despre nunta lui George Simion, nici despre el sau partidul lui. Și ca să fie limpede, nici nu cred că va fi votat de români pentru că s-a însurat în văzul lumii, pe pajiștea de la Măciuca. Opinia pe care o expun este despre presă și relația ei cu publicul. Să dăm jos măștile fățărniciei!

Când am pomenit de „minciuni colective” mă refer la faptul că s-au ridicat voci din media, sau de aiurea pe rețelele sociale, care au clamat virulent că televiziunile și reporterii din presa scrisă, prin reportajele de la nunta liderului AUR au pângărit jurnalismul. Că n-au mai oferit publicului calitate, ci „o mizerie” care să producă audiență.

Nu insist asupra „judecăților de valoare” cu care au fost „evaluați” de către „deontologi” jurnaliștii care au considerat că unicitatea acelei nunți câmpenești, cu mii de invitați în straie populare, este un eveniment derizoriu, de nebăgat în seamă. Este deja de notorietate apostrofarea lui Dan Andronic și lecțiile de etică și morală primite din partea unora atunci când a felicitat, pe pagina lui de Facebook, echipa de la România TV pentru audiența înregistrată cu transmisiunea de la nunta lui Simion.

Pe scurt, pentru cei care nu știu polemica, Andronic a fost tras de urechi reproșându-i-se că apreciază un jurnalism care nu are calitate, că nu trebuie să-i fie oferit publicului astfel de subiecte pe principiul că „asta vrea”, ci presa trebuie să-și educe publiculul etc, etc, etc… În mierosul grai al fățărniciei.

De ce fățărnicie? Pentru că știm toți din presa din România și de pretutindeni că știrile despre evenimente politice, sociale, mondene, culturale sunt devorate de public atunci când apar elemente interesante sau scandaloase. La un congres de partid, audiența crește pe măsură se apar certuri între participanți sau unele doamne impresionează prin ținute. Să le amintesc „deontologilor” cum relatau sau filmau gențile și pantofii Elenei Udrea sau numărau în editoriale operațiile estetice ale Ralucăi Turcan?

Cine stabilește care e calitatea unei entități media generaliste în România? O mână de jurnaliști, sociologi, profesori, intelectualitatea în general, sau publicul consumator? Presa nișată poate fi de calitate, însă o televiziune comercială, un ziar sau un site generalist nu pot fi evaluate cu o anumită rigoare. Știrile despre o înmormântare, nuntă sau botez, despre un divorț scandalos interesează publicul în aceeași măsură în care îl interesează o anchetă bine documentată despre averile politicienilor, despre fapte de corupție, despre o premieră teatrală sau cinematografică.

De ce fățărnicie? Pentru că „deontologii” care au sărit să deființeze televiziunile care au transmis reportaje de la nunta lui Simion nu au scris niciodată laudativ despre reportajele sau emisiunile de cultură, făcute de mulți profesioniști, la TVR, la Radio România Actualități, posturi naționale cu standarte bine definite. Ba din contră, i-au criticat constant că nu fac audiență și sunt plătiți din bani publici. Publicațiile care se pretind culturale (amintesc doar Dilema veche, că are o notorietate!) de ce nu sunt citite decât de câteva mii de oameni zilnic?

Să vă povestesc cum am fost eu și câțiva colegi de-ai mei luminați asupra fățărniciei publicului, în urmă cu vreo 22 de ani. Atunci am primit o lecție.

La acea vreme, aveam vreo 9 ani de presă, colegii mei vreo 6-7, ne credeam deștepți și cu un bagaj solid. Eram stafful redacțional al cotidianului Libertatea, cumpărat de trustul elvețian de presă Ringier: Adrian Halpert, redactor șef, Cristi Stancu, prim-redactor șef adjunct, Simona Ionescu, redactor șef adjunct, Mihai Valentin Neagu, redactor șef adjunct. Directorul companiei de presă de la București era elvețian și, în 1999-2000, ne-a adus în redacție un consultant, fost redactor șef la două mari publicații din Germania. Se dorea schimbarea ziarului într-un cotidian național popular (Liberatea era un ziar al Capitalei, atunci), iar sfaturile lui erau valoroase.

Noi, deștepți, i-am spus consultantului că vom face un focus grup ca să întrebăm cetățenii ce rubrici preferă să citească în noua formulă a ziarului. Iar omul ne-a luminat, în cuvinte puține, cât de greșită este această metodă de sondaj, pe care presa germană a descoperit-o cu mulți ani înaintea noastră. Ne-a spus că mai bine cu banii alocați pentru un focus grup mergem și bem o bere sau orice altceva, pentru că răspunsurile de la cititorii intervievați vor fi mincinoase. Cam așa ne-a spus Prior: ”Omul e fățarnic. O să îi puneți în față o hârtie cu ce rubrici preferă să citească în noul ziar. Va bifa întotdeauna cultură, sport, economie, informații sociale, investigații, unii politică, dar niciodată fapt divers, mondenități, divertisment, cele mai citite știri în realitate”.

Și mare dreptate a avut! Era, de fapt, și formula lui Ion Cristoiu când a creat Evenimentul zilei. Dar pe care am abandonat-o atunci la Libertatea, luându-ne valul că în occidentala Elveție se practică o presă înțepenită într-un anumit tip de informații. Greșit. Nu te pui cu natura umană!

Așadar, în noua formulă editorială, printre povești cu vedete și politicieni și-au găsit binemeritatul loc și știrile utile, politice, anchetele jurnalistice, iar în 2002 Libertatea devenise cel mai vândut ziar național. Ani de zile s-a menținut ca numărul 1 și există și azi pe tarabe, ca ziar tipărit.

Gustul publicului înseamnă de o perioadă bună de timp afișări pe site-urile redacțiilor sau audiență pentru emisiunile tv pentru că în funcție de acestea vin bani din consumul editorial și publicitate.

Astăzi nu mai dețin ziare și televiziuni mogulii, care aveau și alte afaceri și își permiteau să subveniționeze activitățile de presă care le confereau putere și influență. Azi, presa scrisă și televiziunile au alt fel de proprietari, care „nu vin cu bani de acasă”, ci cer jurnaliștilor să facă o presă interesantă, pe gustul publicului, și crează departamente de publicitate și marketing profesioniste, menite să producă sumele necesare pentru asigurarea funcționării redacției și a salariilor lunare.

De aceea „deontologii” și publicul asmuțit de ei împotriva altor jurnaliști trebuie să înțeleagă că managementul de presă nu-i tot aia cu scrisul unui articol despre ce temă îți alegi. Sfânta lor fățărnicie de a se da deștepți în toate, e contrazisă de realitate: cel mai bun editorial, cea mai tare analiză politică sau ultimele noutăți despre salarii și pensii vor fi „bătute” în audiență de nunta lui Simion sau vreun divorț al unui politician. Iar noi, presa, trebuie să prezentăm oamenilor realitatea. Aici, în România, și peste tot în lume.