Sâmbătă, 30 mai, s-au împlinit 91 de ani de la nașterea celei mai tenace luptătoare române împotriva comunismului: Doina Cornea.

În amintirea celei care a ținut stindardul sus într-o vreme în care cei mai mulți români își coborau privirile în pământ, vă prezentăm în continuare, în avanpremieră, un fragment din volumul în curs de apariție „Doina Cornea: dincolo de zid. Individualitate, autenticitate și opoziție în comunism” de Cornel Jurju, ediția a doua, revizuită, Cuvânt înainte de Ruxandra Cesereanu, Editura Școala Ardeleană, 2020 (apărut sub egida Fundației „Doina Cornea”).

Înarmare

𝗖𝗼𝗿𝗻𝗲𝗹 𝗝𝘂𝗿𝗷𝘂: Oricum, se poate spune, şi e un adevăr, că în România, în 45 de ani de comunism, dumneavoastră aţi reuşit performanţa de a fi, poate, singurul român care, vreme de 8 ani, s-a exprimat liber.

𝗗𝗼𝗶𝗻𝗮 𝗖𝗼𝗿𝗻𝗲𝗮: Da, dar asta ţine de micul exerciţiu pe care-l faci. Eu nu sunt, n-am nimic deosebit. Sunt un om ca toţi oamenii. Şi atunci, făcând zi de zi un mic exerciţiu de rezistenţă, eu m-am îmbogăţit şi întărit spiritual. Eu citeam nişte cărţi şi cu gândul să găsesc argumente, la sfârşit, împotriva comunismului, a materialismului. M-am înarmat pentru asta şi mă şi exersam. Fiecare puteam face asta. Toţi am fost la fel de laşi, la fel de fricoşi. Eu am fost la fel ca şi ceilalţi, exact aşa de fricoasă, de laşă, poate mai mare. Dar eu am încercat să fac exerciţii şi alţii nu. Au zis că e degeaba. Aşa spun românii la toate... Şi acum un revers al laşităţii este deznădejdea, dezamăgirea. Suntem dezamăgiţi! „Puterea de acum ne-a dezamăgit” – şi asta o spun intelectuali, nu şoferul de taxi care mi-a spus-o şi astăzi. Eu zic că ăsta este reversul în libertate, al laşităţii, faţă de frică: deznădejdea. Frica ne-a făcut laşi şi acum noi nu suntem bine aşezaţi în lume. Ne e, totuşi, frică, de aia [suntem dezamăgiţi – n.n.]. De frică, cumva că n-o să reuşim să ne umplem stomacul şi buzunarele, suntem dezamăgiţi. Păi, când să avem noi prilejul să cultivăm speranţa, curajul de a înfrunta greutăţile, dacă nu când e greu? Când e bine, ce virtute e asta? Să ai speranţă când e bine totul, să ai curaj când nu ţi-e frică de nimica? Noi aşa vrem să fim curajoşi.

De ce trăim?

𝗖.𝗝.: Poate că Emil Cioran avea dreptate când spunea că românii sunt fatalişti. Suntem şi astăzi fatalişti, de la nivelul individual, la grup şi chiar la societate. Tocmai de aceea poate că românii nu pot funcţiona eficient ca societate civilă.

𝗗.𝗖.: Da’ şi fatalismul este tot o dovadă de proastă aşezare spirituală în contextul existenţial. Asta este! Dar de asta te poţi debarasa. De ce trăim? Ca să ne perfecţionăm, să aducem ceva în fiecare zi. Nu să urâţim lumea, ci să o facem mai frumoasă, mai bună, mai demnă, mai curajoasă, pentru că răul este majoritar totdeauna. Noi asta nu vrem să înţelegem. Atunci fatalitatea, de fapt, nu e în afară, nu e în poziţia noastră geografică, este în noi. Poziţia asta o au şi polonezii de secole, bulgarii de secole, uite că se descurcă mai bine. Noi să fim fericiţi şi să mulţumim lui Dumnezeu că ne-a pus aici şi ne dă prilejul să luptăm şi să devenim mai tari. Să preschimbăm neşansa în şansă. Avem această putinţă!

Lene

𝗖.𝗝.: Scena politică românească poate că nu funcţionează pentru că noi nu ne putem constitui într-o societate civilă puternică, pentru a determina comportamentul politicienilor. Ne dezinteresăm, când e să luăm o atitudine nu o facem, spunându-ne că nu rezolvăm nimic; pe de altă parte, ne şi temem că ni se poate întâmpla ceva, dacă ne este găsit chipul sau numele pe undeva.

𝗗.𝗖.: Aveţi dreptate şi este şi o lene. Că suntem şi leneşi pe deasupra. Lenea de a face ceva. Dar un om trebuie să facă, indiferent care crede că va fi rezultatul. Chiar dacă vezi că rezultatul nu poate să fie cel aşteptat şi dorit şi atunci, ca individ, trebuie să-ţi faci datoria. Tu măcar ştii că ai făcut ce ai crezut că e bine. Dar, dacă fac 1000 aşa, ca şi tine, atunci chiar iese ceva. Dacă nu face nimeni, rămâi izolat, da’ nici asta... Eu cred că gestul cel mai mic în lumea asta are, totuşi, consecinţe. Nu există gest, atitudine, şi în rău şi în bine, mai ales în rău – Doamne, păzeşte! – care să nu aibă consecinţe.

Reforma morală

𝗖.𝗝.: O constantă a scrisorilor dumneavoastră a fost critica ideologiei marxiste şi, pe de altă parte, tendinţa de a propune întotdeauna ceva în schimb. Anume o respiritualizare a societăţii româneşti, în care să se găsească resurse pentru o evoluţie pozitivă, inclusiv în domeniul laturii materiale.

𝗗.𝗖.: Da’, aşa este, dar vedeţi că noi nu realizăm încă asta. Sper, totuşi, altfel ne prăpădim. Ne prăbuşim, dacă noi nu ne trezim, să ne respiritualizăm. Da’ nu spunând altuia, ci [transformându-ne – n.n.] fiecare. Fiecare îşi are resursele proprii şi specifice spirituale. Or, asta e foarte important. Asta e reforma morală. Există reformă instituţională sau purificare instituţională, ca să funcţioneze instituţiile, prin crearea cadrului legislativ. Astea-s cu totul alte lucruri. Dosarele Securităţii [trebuie cunoscute – n.n.], ca să putem să angajăm oameni cât de cât cinstiţi, să ştim că nu angajăm oameni care fac dublu joc. Aicea-i problema! Serveşti KGB-ului şi pe faţă domnului Constantinescu. Nu, nu! Din acest motiv trebuie făcute instituţii, legi ca să poată fi verificaţi funcţionarii, cadrele care sunt acolo. Dar de aici până la reforma morală [e distanţă mare – n.n.]. Cu cât voi deveni şi eu fiinţă mai morală, sau mai imorală, dacă îmi cunosc dosarul, dacă nu am această dorinţă interioară de a mă reconstitui şi reconverti, în fiecare zi şi în fiecare clipă? (p.194-196).

Notă: Intertitlurile aparțin redacției.

Fotografie din arhiva familiei.