Am aflat, chiar luni, de la un prieten bine informat, pe care nu-l întreb niciodată de unde anume știe ceea ce îmi spune, că trei dintre oamenii care au pus la cale distrugerea a sute de destine omenești, prin experimentul pe care l-au declanșat prin aservirea unei bune părți a justiției, încep cu adevărat să plătească pentru faptele lor. Nu față de Statul Român, cum ar fi fost normal. Ei n-au fost niciodată trași la răspundere pentru ce au făcut prin orchestrarea abominabilelor ”protocoale”, deși însuși directorul SRI, domnul Hellwig, le-a a denunțat ca fiind ilegale, și a procedat la curățarea instituției de un important număr de ofițeri, care participaseră la această mizerie. Curtea Constituțională, deasemeni, a hotărât că ”protocoalele” au fost ilegale, dar nici asta nu a determinat Statul Român să analizeze ce anume s-a întâmplat cu Justiția românească și să determine așa cum ar fi legal și creștinește, măcar numărul celor cărora li s-au distrus viețile într-un mod barbar, ilegal și strigător la cer, într-o Europă care pretinde că pune un prim loc respectarea Drepturilor Omului. O Europă care, cu siguranță știa în amănunt ceeace se întâmpla în România și n-a mișcat un deget să curme această situație, de o mizerie umană greu de îndurat.

Mai mult, chiar, din Parlamentul European s-a aflat că se indicau nume de politicieni români care să fie arestați și eliminați din viața publică, distruși… Vinovați, sau nevinovați.

Am aflat, deci, că pe doi bărbați și o femeie, cu roluri foarte importante în distrugerea de destine omenești, petrecute recent în România, i-a ajuns din urmă, pedeapsa Lui. Despre femeia aceea am aflat că suferă de Alzheimer. Iar bărbații, – unul este în tratament fiind bolnav de Parkinson, iar celălalt  bolnav de  un cancer cu metastaze osoase. Alzheimer este cea mai frecventă cauză de demență și se caracterizează prin pierderea memoriei și a capacităților cognitive. Parkinson-ul este, deasemenea o boală cumplită, care aduce celui care o are un tremur amplu și ritmic al mâinilor și picioarelor, pierderea echilibrului, bolnavul controlându-se cu greu. Cancerul cu metastaze în oase este, și el, o boală cumplită. La tot acest tablou, mi l-am amintit și pe cel care din postura de Președinte al Statului a îngăduit, (dacă nu chiar a ordonat), ca aceste crime să se întâmple. Un Traian Băsescu privind la distrugerea propriei familii. La condamnarea la închisoare a fratelui, a fiicei sale și a femeii de lângă el… E zguduitor să afli,chiar atunci când este vorba despre niște mizerii umane, că suferă cumplit. Întotdeauna m-a afectat suferința umană. Suferința oricui nu poate aduce, oricărui om cu suflet și cu frica lui Dumnezeu decât tristețe ți compasiune. De Luni și până Miercuri, recunosc, nu mi-am putut alunga din gând zguduitoarele vești despre cei trei.

De ani buni, mă spovedesc, în Miercurea Mare, ziua când se face pomenire de femeia păcătoasă care a spălat cu lacrimi și a uns cu mir picioarele Mântuitorului, simbol al pocăinței și a îndreptării omului păcătos.

Biserica Sfânta Treime este prima biserică ortodoxă din Cluj,  construită între anii 1795-1796 în stil baroc, pe Strada Bisericii Ortodoxe,  în maghiară Görögtemplom Utca, “Ulița Bisericii Grecești”, la numărul 12, într-o grădină foarte pitorească, între mormintele unui vechi cimitir ortodox. În curtea bisericii se află primul oficiu parohial ortodox român din Cluj, unde s-a desfășurat, prin bunăvoința protopopului Florea Mureșanu, cenaclul literar al lui Victor Papilian, la ale cărui ședințe  participa des Lucian Blaga. Fiind prima biserică românească din Cluj, chiar dacă ”exilată extra-muros”, merită să-i aducem maminte istoria.

În anul 1788 negustorii Ioan Constantin și Ienache Mavrodin au adresat magistratului orașului (primarului), în numele tuturor ortodocșilor din oraș, cererea de a li se aproba construirea unei biserici. La 31 martie 1789 comisarul regal, contele Adam Teleki, a intervenit pe lângă consiliul orășenesc, solicitând rezolvarea cererii în conformitate cu edictele de toleranță. La 6 aprilie 1789 consiliul orașului a respins cererea românilor.

Printr-o nouă cerere, adresată Cancelariei Aulice de la Viena (secțiunea pentru Transilvania a Cancelariei Imperiale), comunitatea ortodoxă a solicitat aprobarea construirii unei biserici în afara zidurilor orașului, unde nu se mai întindea competența magistratului orășenesc. În data de 14 februarie 1780 Cancelaria Aulică de la Viena a aprobat construcția și a eliberat autorizația. Protestul formulat de consiliul orășenesc la data de 5 august 1790, care critica autorizația drept un act menit să favorizeze întărirea comunității românești, a rămas fără efect, așa încât negustorii ortodocși au achiziționat terenul necesar construirii bisericii chiar la mică distanță de zidurile cetății Clujului.

În plus, în imediata apropiere a bisericii se află casa profesorului Mircea Zaciu, un loc care mi-a mângâiat sufletul cu multe momente neprețuite.

Mă simțeam eliberat, ca orice credincios creștin după spovedanie, dar nu mi-a fost dat să ”uit” despre cei trei pedepsiți de Dumnezeu despre care aflasem cu câteva zile înainte. Deja un nume se aflase public: ”Despre Coldea vreau să mă abțin în această săptămână, special după ce am aflat că se tratează de Parkinson la Viena”, a declarat la o emisiune ziaristul Roșca Stănescu.

Iată că, în lipsa preocupării Statului Român față de acest ”experiment” abominabil care a distrus, pe lângă o mare parte a capitalului românesc, a unui mare număr de politicieni români și a sute de oameni nevinovați, împreună cu familiile lor, pedeapsa divină, chiar în Săptămâna Patimilor se înfățișează, în tot adevărul ei cutremurător.

Experimentul, deși Statul român refuză cu obstinație să vorbească despre el, trebuiește analizat cu mare discernământ, fiindcă a relevat un aspect întunecat al naturii umane a unor români — grabnicul consimţământ de a le face rău altora fără niciun motiv, chiar căutând căi suplimentare de a-i domina şi a-i răni, numai pentru că o poziţie de putere îţi îngăduie asta.

Dacă aruncăm o privire asupra Occidentului, observăm, de exemplu, umanismul radical care surprinde şi astăzi, la mulți ani de la adoptarea Constituţiei germane. Dar, în absenţa experienţelor zguduitoare din timpul nazismului, prin care poporul german a trecut, acest umanism, probabil că n-ar fi existat. “Demnitatea omului este intangibilă”. Acesta este articolul 1 din Constituția germaniei, În locul unor complicate pasaje privind arhitectura statului, în fruntea Legii Fundamentale (“Grundgesetz”) se află această simplă propoziţie, care nu poate fi relativizată prin nimic. Demnitatea umană nu avusese nicio valoare în perioada nazistă. Milioane de oameni au fost umiliţi, chinuiţi şi ucişi. După război s-a dorit aşezarea acestei demnităţi în prim-plan.

În România demnitatea umană a fost călcată în picioare și toată lumea tace. Iar în această tăcere vinovată și umilitoare, se aude doar vocea lui Dumnezeu, care în Săptămâna Patimilor pronunță pedepse, mai îngrozitoare decît poate imagina mintea umană.
”Sunt un om mort, un om total pustiit pe dinauntru. Ori sunt eu mort, ori, daca se numeste ca-s viu, atunci tot ce ma inconjoara e mort si pustiit” – sunt cuvintele eroulio romanului ”Răzbunarea” al lui Anthony Bloomfield, cuvinte care rezumă teribila tragedie a vieții lui. Pierzându-și copilul într-un accident de mașină, Harold Makeplece nu-și mai poate găsi echilibrul sufletesc. Singura lui rațiune de a trăi este razbunarea. îl va urmări pe cel care i-a distrus viața, pe membrii familiei lui, ii va ataca locuinta, îl va agresa, încercând sa-l omoare și pe măsură ce va înfăptui toate acestea nebunia va pune stapânire, încet, încet, pe ființa lui. O carte zguduitoare, pe care aș recomanda-o oricărui om din statul român, care are putere asupra destinelor oamenilor. Și, în cazul în care această lectură nu-l impresionează, atunci recomand BIBLIA.