Mircea Mihăieş: "Nimeni nu e vinovat, mărşăluim triumfători spre zorii unui viitor care nu numai că a venit, dar a şi trecut ca pupăza humuleşteanului, zbrrr!, pe lângă noi".
Pe undeva - şi anume, prin părţile esenţiale - ne-am defectat. Iremediabil. Nu e ceva nou, dar, după decizia DNA de a nu continua urmărirea penală împotriva foştilor miniştri Şereş şi Nagy, s-a pus cruce şi luptei anticorupţie din România. N-am să mai cred că există justiţie nici dac-am să văd condamnări pe viaţă, cu acte în regulă, politicieni cu lanţuri la picioare şi ghiulele târâte pe culoarele Jilavei. N-am să cred că există vreun român corupt, ori că blajin-mondenii noştri concetăţeni din Top 500 sau Top 5.000 s-au îmbogăţit prin fraudă. Nu, suntem o naţiune de îngeri, „asezonaţi“ cu legiuni de arhangheli ce veghează la eterna puritate a cetăţenilor.
În ce priveşte lupta contra corupţiei, lucrurile decurg cam aşa: într-o primă fază, pe canale neştiute, se lansează zvonul că politicianul X, a făcut-o lată de tot: a furat, a fraudat, a privatizat abuziv, şi-a băgat botul în afaceri necurate, s-a înhăitat cu bande criminale etc. Lacomă de senzaţional, presa înghite hapul şi titrează pe prima pagină: „Ministrul / parlamentarul / politicianul X, vinovat de corupţie!“. De regulă, mesajul e preluat - şi mânuit ca o măciucă - de politicienii din tabăra opusă, de membrii cabinetului, ba chiar şi de şeful statului. Apoi intră în scenă DNA: da, e adevărat că, vă confirmăm că, evident că. Trec câteva luni (sau un an sau doi), au loc chemări (atent mediatizate, ca să se vadă că justiţia veghează, transpiră, se străduie şi iar transpiră) la sediul instituţiei. Se dau declaraţii şi paradeclaraţii. Avocaţii susţin că e vorba de răzbunare/ hărţuială/ complot/ gelozie politică. Procurorii tac mâlc - c-aşa-i obligă legea. În fine, când lumea aştepta inevitabilul deznodământ (puşcăria), cade ghilotina: sorry, domnii sunt imaculaţi, acuzaţiile nu s-au confirmat!
Nu contest că presupuşii „mari corupţi“ pot fi în realitate nevinovaţi. Dar atunci, la ce bun tot acest circ? Doar pentru a motiva salariile babane din justiţie? Pentru a distra populaţia? Pentru a arăta că nimeni nu e absolut curat în ţara asta? Chiar dacă lucrurile stau aşa, cineva trebuie să plătească - fie că e vorba de presă, de justiţie, de politicieni. Cum explică eşecul lamentabil procurorul care a ordonat ore şi ore de interogatoriu şi a umplut mii de pagini cu depoziţii, a convocat martori cu nemiluita şi a „administrat“ probe care la intrarea în clădire păreau zdrobitoare, iar la ieşire nu valorează nici cât un bilet de autobuz expirat? Cine a creat delirantul sistem al tocării nervilor, al jocului de-a „hoţii şi vardiştii“, dar cu hainele schimbate?
Perioada 2000-2004 a demonstrat că România e Paradisul terestru, Eldoradoul visat de conquistadori şi Shangri-La-ul termopanelor năstăsiote. Aici totul e posibil: să devii miliardar peste noapte, să conduci afaceri fabuloase, deşi habar n-ai să ţii un registru contabil, să cumperi oraşe întregi, cu toate că ai conturile blocate, să dai legi şi să reprezinţi ţara, deşi nu ştii nici direcţia acelor ceasornicului. Escrocheria şi incompetenţa - boli îngemă nate pe fondul disoluţiei morale a societăţii româneşti - au înflorit maladiv, sufocând orice dâră de onestitate şi reprimând în faşă încercările firave de a reforma ţara. Începând cu guvernul şi terminând cu ultima gheretă din praful Bărăganului, înşelă ciunea, minciuna, reaua-credinţă, ura şi nesimţirea ne-au paralizat.
Securiştii ne dau lecţii de morală, iar turnătorii ţin prelegeri despre competenţă, miliţienii s-au metamorfozat în înţelepţi diriguitori ai circulaţiei mărfurilor furate, iar deasupra tuturor stă Politicianul, belferul îmbrăcat la Armani şi duhnind a Cerruti turnat cu sticla în părul unsuros. El ne desenează traiectoria vieţii şi el ne arată cât să îndrăznim şi când să tăcem. E o lume cu susul în jos, arţăgoasă şi arogantă, în care ţoapa aruncă din mersul jipanului scrumiera cu chiştoace, iar dementul sinucigaş căţărat pe şaua Kawasakiului te scuipă între ochi din goana fiarei metalice unde şi-a depozitat bărbăţia.
Ştiu că toate acestea sunt clişee despre care se scrie de ani buni. Ele au devenit mai mult decât simple imagini ale existenţei bezmetice pe care o ducem: sunt însăşi viaţa noastră. Aşa ne târâm de pe azi pe mâine, între un scandal la „locale“ şi-o orgie la „parlamentare“, între o companie naţională vândută pe daiboji şi o concesionare până la Ziua de Apoi, aşa ni se împuţinează zilele, iar scârba ne coboară, prin pori, prin carne, prin vene, în adâncul inimii. Nimeni nu e vinovat, mărşăluim triumfători spre zorii unui viitor care nu numai că a venit, dar a şi trecut ca pupăza humuleşteanului, zbrrr! (ca să nu zic, vorba aceluiaşi, „zbârc!“) pe lângă noi. Din acest blestem nu ne vom reveni nici după definitiva dispariţie a celui care a aruncat asupra noastră cumplita anatemă: Ion Iliescu.
Văd, admit şi nu comentez: justiţia din România e impotentă. Nu mai am iluzii că Mitrea, Năstase, Mazăre, Copos sau Hrebenciuc vor ajunge vreodată în zeghe. Dar la o rugăminte mică-mică tot am dreptul - ne veţi spune vreodată măcar atât: Felix a fost sau n-a fost turnător?
Recomandările noastre
