După falimentul lui Ponta — nu e decât o chestiune de timp până când puterea efectivă în PSD va trece din mâinile lui în cele ale lui Adrian Năstase —, încep zilele grele şi pentru Antonescu.
Pentru prima oară de când a instaurat dictatura personală (secondat din ce în ce mai vizibil de soaţa domniei sale, Adina Vălean), leneşul de serviciu al naţiei are de gestionat o situaţie dificilă. Împrejurările în care Adrian Semcu, şeful filialei Prahova a PNL, a fost împins la demisie sunt cunoscute. S-a văzut încă o dată că Antonescu n-a stat cu mâinile în sân, ci a deprins de la pesedei tehnicile răfuielii staliniste. Împingând demagogia până în pânzele albe, el şi-a permis chiar, pe un ton de lăcrimoasă compasiune, să-şi manifeste "uimirea" faţă de gestul celui despre care toată lumea ştia că este "omul lui Patriciu". Deşi, tehnic vorbind, Semcu şi-a dat demisia de bunăvoie, într- un act unilateral, mişcarea fusese orchestrată de d-na Vălean, care urmărea să pună în fruntea liberalilor ploieşteni pe unul din oamenii săi de casă.
Operaţiunea a decurs ca la carte, violent şi demagogic, sângeros şi diafan — aşa cum se întâmplă în orice partid totalitar. Evaluând la rece situaţia, Adrian Semcu îşi va fi dat seama că a comis o eroare, lăsându-se intimidat de forţa desantului de la Bucureşti. Probabil că decizia lui de acum, de a cere să fie repus în funcţie, nu-i aparţine în întregime. Destui dintre baronii liberali, al căror rol şi influenţă au fost reduse drastic de către gureşul lor şef, au înţeles că jocul în forţă practicat în ultimii doi ani de Antonescu le va fi fatal. După ce a făcut curăţenie la vârf — niciuna din vocile importante ale liberalilor nu se mai aude nici măcar în şoaptă —, Antonescu a trecut la demantelarea partidului pe verticală. În PNL, drept la cuvânt are o singură persoană: El lider maximo. Dispreţul acestui Castro fără barbă faţă de propriii subordonaţi e atât de mare încât nu-l mai interesează nici măcar militanţii blocaţi în aria coclită "Jos Băsescu!". Chiar atunci când, sporadic, aceştia mai apar pe la câte un talk- show la Antene sau Realitatea — cum se întâmplă cu jalnicul debusolat Ludovic Orban —, ei sunt umbrele palide ale caţavencilor care erau altădată: ştiu că pentru ei nu mai există drum de întoarcere (Antonescu nu mai are, pur şi simplu, nevoie de ei), iar mersul înainte sfârşeşte direct în prăpastie.
Au apărut, totuşi, semne că unii din bogătanii partidului (pentru că putere nu mai are niciunul) s-au trezit din letargia în care s-au scufundat odată cu înlăturarea lui Tăriceanu. Ei şi-au dat seama că pe Antonescu nu-l mulţumeşte tăcerea şi supuşenia lor. De-acum, stăpân autoritar în partid, plănuieşte să se descotorosească de balastul reprezentat de garda veche. Liberali care, în urmă cu şapte-opt ani, păreau destinaţi unei cariere politice importante, arată acum asemeni unor lămâi pricăjite, din care s-a scurs tot sucul, iar coaja scofâlcită a intrat în putrefacţie. Ei îmi amintesc, în mod frapant, de pasivitatea morbid-cenuşie a clicii lui Ceauşescu, în decembrie 1989: ştiau că merg, în turmă, spre abator, dar nu aveau niciun strop de voinţă să se opună fascinaţiei demente a şefului.
Ne puteți urmări și pe Google News
"Lămureşte-mă şi pe mine, ce vă face omul acesta, de aţi ajuns cu toţii nişte piftii?", îl întreb adeseori pe unul din liberalii care ilustrează categoria "mortului în viaţă". Amicul meu, anticomunist autentic, om de curaj în multe situaţii, care a luat drept ofensă personală aservirea partidului intereselor PSD-ului, oftează adânc, îşi ţintuieşte privirile în podea şi tace. E ceva iraţional în această atitudine, aşa cum era în cea a românilor de dinainte de 1989. E acelaşi amestec de laşitate şi oportunism, de calcul meschin şi frică inanalizabilă. Liberalii nu ştiu, pur şi simplu, de ce acceptă să fie călcaţi în picioare de un neisprăvit precum Antonescu, după cum românii n-aveau nicio explicaţia pentru paralizia în faţa lui Ceauşescu.
"Episodul Semcu" are şanse — nu prea mari, e adevărat — să reprezinte un moment de cotitură în atitudinea celor care, de bine, de rău, au ţinut sus, până în 2009, steagul debilului liberalism românesc. Dacă Antonescu nu va primi, cu acest prilej, un avertisment că a mers prea departe cu înfeudarea partidului, soarta tuturor liberalilor marcanţi — de la deputaţi şi senatori la lideri locali — nu mai valorează nici cât o ceapă degerată. Într-un fel, e o soartă meritată, aşa cum a fost şi a noastră a tuturor, a celor care am acceptat să fim călăriţi fără să crâcnim de Ceauşescu.
Recomandările noastre
