După ce s-au hrănit o vreme din tragedii, din "războaie şi veşti de războaie", cum scrie la Scripturi, presa şi televiziunile noastre s-au întors spre ce ştiu ele să facă mai bine: mici baloane de săpun care, dacă nu au, când fac plici, magnitudinea cutremurului din Japonia şi nici impactul rachetelor Tomahawk, tot sunt bune să ne umple orele de plictiseală.

Nu avem în fiecare zi subiecte mondiale, care pot fi date drept ştiri autentice. De fapt, ar trebui mai bine spus că însăşi ideea de ştire s-a degradat deceniu după deceniu în lumea modernă, încât, privind la televizor şi citind ziarele, nu se poate să nu gândeşti din două una: ori că suntem cu toţii, populaţia lumii de azi, nişte imbecili care vor exact acest circ mediatic, ori că există un fel de conspiraţie care pune la cale tâmpirea noastră intenţionată.

Oricum ar fi, nivelul scade pe zi ce trece, a coborât de mult sub limita decenţei şi se duce din ce în ce mai jos. "Aici, unde-am ajuns, e mai bine ca binele. Egali în prostie, aici este finele", scria regretatul poet Ion Stratan despre falsa egalitate a falsei egalizări pe care mediile au adus-o în lumea de azi.

A trecut, cât de cât, apocalipsa japoneză, s-a fanat şi războiul din Libia. Parcă nici luptele urieşeşti între microbi din politica noastră nu ne mai ţin mai mult de trei secunde pe un singur canal de ştiri.

Cum moara trebuie să macine, cum uriaşul mecanism care ne umple, seară de seară, golul interior trebuie să ne mai aducă, pe feţele noastre abrutizate de munca de peste zi, un zâmbet ca o tăietură de operaţie, alte subiecte au ocupat în ultimul timp prim-planul atenţiei publice.

Bancul pe care-l ştim cu toţii din grădiniţă, cu şoricelul care-i spune elefantului "Ce tare tropăim!", este o imagine exactă a ceea ce fac mediile din realitate: o poveste plată, fără perspective, fără o ierarhie a valorilor (sau cu una răsturnată), de parcă bietul om din faţa ecranului ar fi un autist pentru care toate lucrurile sunt la fel.

Brusc, în locul exploziilor de la Fukushima care-au dominat săptămâna anterioară, apare pe ecran, la fel de dramatic şi de presant, divorţul soţilor Columbeanu. E stupefiant, rămâi interzis ca-n faţa unei scamatorii. Ca atunci când, în primele filme cu trucaje ale lui Méliès, în locul unei trăsuri apărea un dric.

Stai puţin, îţi spui, şi una şi alta sunt ştiri? Au dreptul egal de a inunda ecranul? Ce s-a petrecut în Japonia mă zguduie din temelii, au fost mii de morţi, tragedia ar putea afecta soarta planetei, a speciei noastre însăşi.

Ce-mi pasă mie însă de soţii Columbeanu? Cine sunt ăştia ca să apară la televizor zi de zi, când niciun om de ştiinţă, niciun artist, niciun gânditor nu mai apare decât din joi în Paşte? De ce trebuie să mă uit la scandalul indecent din curtea lor, la bălăcăreala lor continuă? De ce trebuie ca ei să ţină primul plan al ştirilor timp mai îndelungat decât orice catastrofă? Cine a decretat toate demimondenele şi peştii lor ca "Very Important Persons" (vipuri)? De ce sunt ei "stele" şi "vedete"? Pentru că asta cere publicul, în vulgaritatea sa, în lipsa lui de orizont, în incultura lui funciară, sau fiindcă "ţara te vrea prost" şi manipulabil?

Iată-i şi pe Pepe (?), şi pe Oana Zăvoranu (??), şi pe mama Oanei Zăvoranu (???) pe toate ecranele, pe toate canalele, până la saţietatea saţietăţii. Te-ntrebi: nu le e ruşine să-şi spele rufele murdare în faţa a douăzeci de milioane de oameni? Şi acestor douăzeci de milioane nu le e ruşine să stea cu orele în faţa ferestrei rotunde a maşinii de spălat, urmărind ca nişte moroni rotirea cămăşilor, nădragilor şi chilo ţilor prin spumă şi zoaie? Ce spectacol e ăsta? Şi ce fel de om trebuie să fii ca să te uiţi la aşa ceva?

Uneori mă-ntreb: n-ar fi mai bine ca învăţământul să se limiteze la patru ani, în care copiii să-nveţe să scrie, să citească şi să socotească? Ce rost are să faci istorie, geografie, fizică, chimie, să le vorbeşti despre Eminescu şi Camil Petrescu, despre cosmos şi lumea subatomică, despre sinus şi cosinus, când rezultatul e un ins care se uită zilnic în fundul lui Zăvoranu, Botezatu sau Columbeanu? S-ar economisi o grămadă de bani şi toată lumea ar fi mulţumită.

Iată şi ultimele ştiri cu Wiki- Leaks. Nivelul pare aici mai elevat, dar nu e. Sunt tot "bârfe, şmenuri, şuşanele" pentru inşi chipurile mai subţiri. Le-am urmărit cu atenţie. Sunt ţepe, e un şir de ţepe fără niciun fel de relevanţă. Niciuna dintre dezvăluiri nu merită numele de ştire. Toate sunt secretele lui Polichinelle, pleavă în loc de grâu în moara stupidă a mass-mediei româneşti.