Toată tevatura a avut ca obiect, dacă înţeleg eu corect, un singur punct: dacă e bine ca în România să existe, în afara SMURD, şi alte servicii de urgenţă. În amănunt spus, dacă e oportun ca pe lângă serviciul de stat asigurat de SMURD (instituţie practic militarizată) să apară posibilitatea funcţionării, mai ales în mediul rural, a salvărilor particulare. În această dispută, iscată din senin, s-au conturat două poziţii: cea a doctorului Raed Arafat (adversar al ideii) şi cea a preşedintelui Traian Băsescu (susţinător al reformei). În urma demonstraţiilor "spontane" de joia trecută, poporul a decis: nu vrem ambulanţe particulare, suntem mulţumiţi cu SMURDul. Iar ca bonus, Arafat să reprimească funcţia de subsecretar de stat!

Asta vrea poporul, asta trebuie să i se dea. Nimic mai simplu. Între timp, conflictul a cam rămas fără obiect: pe lângă salvări şi Arafat, a dispărut şi legea sănătăţii. Au apărut, în schimb, violenţele de stradă. Ceea ce, fireşte, lăsând deoparte dramatismul situaţiei, a condus la situaţii de un umor nebun: guriştii din sistemul sănătăţii, dezaxaţii din presă şi hăitaşii din tranşee s-au repoziţionat urgent, urlând ca din gură de şarpe că vor legea sănătăţii înapoi. Nu trecuseră nici douăzeci şi patru de ore de când vituperau cu ochii ieşiţi din orbite, cerând desfiinţarea ei, iar acum suferă că preşedintele i-a privat de ceva care părea să fie propria lor avere. Suntem ţara cu cel mai mare număr de nemulţumiţi pe cap de locuitor, dar tot la noi se află şi cei mai mulţi suferinzi de paralizie a voinţei: deşi ne topim de dorul reformei, n-am mişca un deget să ne îmbunătăţim soarta. Iar când îl mişcăm, punem mâna pe ciomag. Recentul caz Arafat – pe care uslaşii vor să-l transforme întrun nou "Proiect Johannis" – nu e izolat în România acestui moment. În toamna lui 2011, Ministerul Educaţiei a făcut o clasificare valorică a universităţilor din România. Drept consecinţă, primele douăsprezece beneficiază de o finanţare preferenţială, pe când celelalte vor intra într-o moarte lentă, unele, accelerată, altele. Ne-am fi aşteptat ca senatele şi rectorii instituţiilor din categoriile B şi C să treacă la măsuri urgente. Cunosc destul de bine situaţia din Timişoara, unde doar una din cele patru instituţii de învăţământ superior se află în categoria întâi. La începutul anului, am lansat în presa locală un apel prin care ceream fuzionarea urgentă şi necondiţionată a celor patru universităţi, pentru a-şi întări astfel poziţia. Reacţiile au fost identice cu cele din cazul SMURD-ului: vrem reformă, dar să nu se schimbe nimic.

Doi dintre rectori, d-nii Talpoş şi Robu, şi-au arătat disponibilitatea pentru fuzionarea imediată. Ceilalţi doi, d-nii Drăgulescu şi Moisuc, au recurs la binecunoscutele tergiversări, uzând de tot felul de tertipuri pe care, în apelul meu, le-am anticipat şi descris (nici nu era greu!) cu sintagma "meschinării drapate în principii." Vă sună cunoscut? Nu e exact acelaşi lucru cu atacurile dezlănţuite de baronii din sistemul sanitar? Nu e cumva vorba de păstrarea unor privilegii de grup, sau chiar personale? Situaţia e cunoscută de toată lumea, şi totuşi, păşim voioşi spre dispariţie. Rectorii reacţionari – cum să le spun altfel domnilor Drăgulescu şi Moisuc, direct responsabili pentru starea umilitoare în care şi-au adus universităţile? – se dovedesc incapabili să-şi vindece trista cecitate. Ei încearcă – şi reuşesc cu brio – să amâne pentru kalendele greceşti o măsură salvatoare: fuzionarea. După ce-a deţinut un număr record de mandate ca rector, dl. Ştefan Drăgulescu susţine fără să-i tremure vocea că nu e cazul să ne grăbim. Pentru domnia sa, prioritatea e să iasă la pensie şi, eventual, să-şi lase urmaşi oamenii din camarilă, nu să salveze facultăţile. Că eminentul doctor face şi acum, în pragul pensionării, lucruri cu care nea obişnuit de-o viaţă, e treaba domniei sale. Ce mă şochează e pasivitatea sinucigaşă a generaţiei tinere de universitari.

Indiferenţa lor în faţa dezastrului e la fel de vinovată ca încăpăţânarea generaţiei vârstnice de a nu accepta evidenţa: că suntem în faliment. Nu doar material, ci şi moral.