Unii încă încearcă să ne convingă că a existat un frumos, nobil, generos, ideal comunist, că atrocităţile nu au decurs din ideologia marxist-leninistă, ci din deturnarea acesteia de către diverşi dictatori psihopaţi.
Ar fi vorba de anomalii, de paranoia individuală, nu de consecinţele logice ale unor postulate himerice. Este vorba de vechea şi epuizata poveste a ouălor sparte pentru a găti omleta perfectă. De care omletă, a spus-o cred primul Panait Istrati, nu s-a bucurat nimeni (ideea reapare la Isaiah Berlin în cartea "The Crooked Timber of Humanity", când scria că ştim că s-au spart milioane de ouă, dar nimeni nu a gustat vreodată omleta).
O nouă carte despre "Marele Salt" maoist (1958-1962) şi "comunele populare", recenzată într-un recent număr al revistei "New York Review of Books", dă cifra morţilor provocaţi de acea obsesie ideologică a lui Mao şi a camarazilor săi: minimum 30 de milioane, dar cel mai probabil 40 de milioane de morţi. Notez aceste cifre şi îmi tremură degetele. De două ori populaţia României. Îmi amintesc, scriind aceste rânduri, de un articol al regretatului Matei Călinescu, strălucit istoric şi critic literar, dar şi un admirabil analist al ideilor politice şi artistice, apărut ca recenzie la volumul lui Paul Johnson "Modern Times", în revista "American Spectator".
Titlul era cât se poate de sugestiv: "Secolul nostru al monştrilor". Crimele comunismului trebuie condamnate fără echivoc, asemeni celor comise de regimurile totalitare fasciste. A curs enorm de mult sânge din cauza utopiilor purificării absolute (naziste, mussoliniene, leniniste, staliniste, dejiste, enveriste, maoiste, polpotiste), a ideologiilor bazate pe resentimentul de rasă şi pe acela de clasă. Apocalipsul şi resentimentul s-au îngemănat în naţional-socialism, a demonstrat-o istoricul Philippe Burrin în volumul cu acelaşi titlu care a fost publicat în limba română la Editura Hasefer.
Ne puteți urmări și pe Google News
Urmaş al iacobinismului, născut din logodna dintre eshatologia marxistă şi radicalismul revo luţionar rus, mesianismul bolşevic purta în sine sămânţa fanatismului orb. Nu a surprins astfel faptul că a culminat într-o soteriologie cataclismică. Există o întreagă literatură pe acest subiect de la Nikolai Berdiaev la studii mai recente precum lucrările lui Igal Halfin. Spre a relua analiza lui Eric Voegelin, a cărui carte despre "Religiile politice" a apărut recent la Humanitas, tradusă de Bogdan Ivaşcu, imanentizarea eshatonului duce la dezastre, la catastrofe sociale fără precedent. Ura s-a substituit compasiunii, Binele a fost eliminat ori, mai exact spus, în spiritul lui Vladimir Soloviov şi Orwell, citiţi de Alain Besançon, a fost falsificat. A triumfat în aceste macabre experimente un nihilism demonic, o barbară patimă a distrugerii cum omenirea nu mai cunoscuse şi, să sperăm, nu va mai cunoaşte…
Aşa cum au demonstrat-o Richard Pipes, Aleksandr Iakovlev, Nicolas Werth şi, mai recent, Robert Gellately în volum său despre Lenin, Stalin şi Hitler ("The Age of Social Catastrophe"), Stalin nu a făcut decât să exacerbeze (i)logica teroristă inaugurată de Lenin. Idealizarea lui Lenin este una din tehnicile favorite ale unei stângi radicale care încearcă să se spele pe mâini de ororile stalinismului, refuzând să le conecteze cu experienţa criminală a leninismului. Când Stalin se proclama cel mai fidel discipol al fondatorului bolşevismului, el nu greşea. Stalin nu a fost impostorul ori uzurpatorul denunţat de arhi-rivalul său Lev Troţki, ci un bolşevic autentic, devotat cu trup şi suflet preceptelor leniniste. Cât priveşte alternativa Troţki sau cea Buharin, să nu uităm că ambii corifei au susţinut masacrarea marinarilor revoltaţi de la Kronstadt, în martie 1921, a căror unică "vină" era că revendicau soviete (consilii) fără comunişti.
Experienţa totalitară a secolului douăzeci a impus necesitatea existenţei unui orizont moral întro societate. Numai astfel este protejată diversitatea de pericolul uniformizării violente a spaţiului public. Imperativul politicului fără iluzii, eliberat de tentaţia Utopiei, este de fapt trista şi dureroasa lecţie pe care epoca extremismelor ideologice a lăsat-o civilizaţiei occidentale contemporane. Cu alte cuvinte, condamnarea crimelor comunismului implică şi instituirea unei metodologii a îndoielii în spaţiul public. Acesta din urmă este un filtru obligatoriu pentru orice justificare profundă, credibilă şi durabilă a pariului pe libertatea fiinţei umane. Tentaţia totalitară, a abandonării libertăţii, este un spectru al subconştientului nostru colectiv. Ea se poate materializa dezastruos atunci când comandamente utopice pentru dobândirea "fericirii absolute" se substituie spiritului critic, reflecţiei autonome şi civilităţii vieţii democratice.
Comentariile la acest material sunt suspendate!
Recomandările noastre
