Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > SENATUL EVZ: Se poate construi o naţiune roma?
SENATUL EVZ: Se poate construi o naţiune roma?

SENATUL EVZ: Se poate construi o naţiune roma?

Adevărul este că se duc unde vor ei. Şi că nimeni nu-i poate "lua la el acasă", cum i-a sugerat suav Sarkozy comisăresei Reding. Când vor dori, se vor duce ei din nou şi în Luxemburg, unde au existat, dar au fost epuraţi în timpul războiului; dacă nu, vor rămâne în Franţa, Italia, România, Bulgaria sau în alte părţi, pe unde cred ei că le e mai bine.

Şi la fel de adevărat este că în ciuda furorilor pe care le-a stârnit prezenţa lor în Europa de Vest, romii care au plecat din Est ca să se stabilească pe alte meleaguri sunt relativ puţini (deşi vizibili). Dintr-un total estimat la 1-1,5 milioane în România, au plecat probabil definitiv câteva zeci de mii, adică vreo 3-4%, departe de exodul epic de prin tabloidele occidentale şi nu semnificativ diferit faţă de majoritari.

Merg mult prin ţară şi n-am văzut aşezări de romi golite de populaţie, nici la Urziceni, nici la Râmnicu-Sărat, nici pe la marginea comunelor unde îi ştiam aşezaţi de ani de zile, în lunci inundabile pe Valea Oltului, în creierii munţilor la Moroieni sau în satele săseşti de unde au plecat germanii – şi nici în cvartalul de case din spatele blocului meu. Sunt tot acolo: mulţi, săraci, claie peste grămadă, inevitabili prin impactul lor vizual exotic pentru orice fotojurnalist care se respectă.

Nu vreau să intru acum în ping-pongul cu ţigani practicat azi de guverne, diplomaţi şi comentatori, fix în mijlocul Decadei Europene de Incluziune a Romilor. Că merg în Franţa şi formează "aşezări informale", astfel încât Parisul se gândeşte să întârzie aderarea la Schengen a unor "state deranjante" ca Bulgaria sau România. De partea cealaltă, noi răspundem că în Franţa romii nu fac altceva decât ce fac dintotdeauna şi aici – se aciuază şi ei pe unde sunt toleraţi, cam fără drepturi şi fară acte, nu prea îşi dau copiii la şcoală etc. – deci nu e clar ce mare brânză rezolvăm dacă îi fâţâim de colo-colo.

Aceste chestiuni, de drept comunitar vs. Realpolitik a statelor naţionale, le las altora spre disecţie. Ce mă preocupă în cazul ţiganilor europeni este dilema ce stă la baza tuturor acestor frământări, pe care nimeni nu vrea s-o enunţe, necum s-o rezolve. Anume, conflictul ce mi se pare ireconciliabil, pe timpul unei generaţii, între cerinţa politic- corectă de a evita asimilarea totală a acestui grup etno-cultural, pe de-o parte; şi necesitatea de a integra în modernitate şi a oferi oportunităţi reale de dezvoltare membrilor grupului, de cealaltă parte.

Veţi spune că o atare dilemă există în cazul oricărui grup minoritar, dar nu e chiar aşa. Problemele de ordin practic în cazul etniei rome sunt aparte. Pentru că la noi, de exemplu, ceea ce îi distinge pe ei de restul este mai curând un anume stil de viaţă, o structură de familie, un mod de a se îmbrăca, un set de ocupaţii (tradiţionale sau nu, pentru că există şi meserii moderne unde din anumite motive sunt supra-reprezentaţi, cum ar fi de florari sau angajaţi la salubritate). Toate acestea sunt trăsături uşor de schimbat, spre deosebire de rasă sau religie.

Dacă, să zicem, o fată roma depăşeşte barierele sociale şi termină liceul, apoi facultatea, devine avocat sau manager, probabil că nu se va mai îmbrăca toată ziua în fuste; nu va mai avea şase copii, ci unul sau doi, pe care nu-i va mai retrage de la şcoală după clasa a cincea; nu va mai fi nomadă; şi nu se va mai lăsa călcată în picioare de regulile paternaliste şi retrograde ale clanului.

Şi atunci întrebarea-cheie: ce mai rămâne din identitatea ei de ţigancă? Mai ales că, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, membrii etniei roma care au succes social (în alt fel decât ca fotbalist sau cântăreţ, acestea fiind în sine nişte clişee înşelătoare statistic şi dăunătoare copiilor ca model de rol) încetează să se mai identifice ca atare, deci devin invizibili pentru restul grupului. Nu se ajunge ca, prin politica bine intenţionată de creare de oportunităţi, să se asimileze de fapt grupul minoritar, începând cu plăpândele sale elite care nu vor să-şi asume în paralel şi misiunea de activişti (procentual, în orice populaţie puţini au vână de activist)?

Evident, rămâne prea puţin – în afară de limbă. Iar aici începe a doua mare problemă a comunităţii roma, ce nu are o limbă standardizată şi nici o cultură înaltă care s-o susţină. În situaţia aceasta se găseau desigur multe popoare est-europene acum două-trei sute de ani, când limbile pe care le vorbim noi azi în România, Slovacia sau prin Balcani erau dialecte regionale de bucătărie, vorbite de ţărani analfabeţi, în care doar o mică pătură de nobili originali sau mici intelectuali utopici făceau primele încercări, stângace, de a scrie literatură laică.

Paralela este evidentă cu situaţia de azi: boierul Soros finanţează şcoli-pilot cu predare în romani, nişte entuziaşti din rândul etniei compun poezie în vernaculară, iar restul comunităţii ignoră total aceste eforturi iluministe, pentru că ori sunt prea săraci ca să poată afla de ele (grosul), ori au răzbit în societate şi preferă să nu-şi afişeze public originea (o mică minoritate).

În ultimele două-trei sute de ani, popoarele europene au depăşit această dilemă prin măceluri de purificare etnică şi creare a statelor naţionale, apoi prin sacrificarea a două-trei generaţii, condamnate la provincialism intelectual, până când fiecare tânără naţiune şi-a creat masa critică de cultură proprie care să-i valideze limba şi identitatea. Nu este clar cine, cu ce instrumente şi cu ce costuri îşi poate asuma astăzi această sarcină de construcţie identitară, într-o lume globalizată: să creeze un ghetou de cultură romani şi să ţină (cam cu forţa) suficient de mulţi membri în el, suficient timp până când acesta creşte până la dimensiuni sustenabile.

Publicat in categoriile: Opinii EVZ
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News