Mare scandal mare la Bacul de anul acesta în privinţa subiectelor pentru literatura română. Ministrul învăţămîntului, se spune în articole înfierante, cu un iz stăruitor de „România Mare“, i-ar fi dat afară din cultura română pe Caragiale, Creangă sau Călinescu pentru a-i înlocui cu discursurile lui Jonathan Scheele, raportul comisiei „Tismăneanu“ şi Ghidul cetăţeanului român în Uniunea Europeană. Nu se ştie de ce în toată povestea asta sunt amestecate, absolut fără nicio legătură, numele meu şi al lui Andrei Pleşu, daţi exemplu stăruitor de decadenţă (probabil) a literelor româneşti de azi faţă de marile epoci trecute. Pur şi simplu, Pleşu şi cu mine suntem siliţi să venim „la pachet“ cu comisia „Tismăneanu“ şi celelalte.

Acum, nici Adomniţei nu e o lumină. Că a atins în alegerea subiectelor de Bac puncte sensibile ale extrem de iritabilei noastre stime de sine ar putea fi interpretat şi ca un act de curaj, dar declaraţia sa că, prin subiectele de la Bac, „se cultivă dimensiunea europeană a României, şi nu spiritul îngust şi dogmatic al altor vremuri“, este, prin ambiguitatea ei, gaz turnat peste foc absolut gratuit. La o citire superficială, poţi înţelege că Eminescu sau Caragiale reprezintă spiritul îngust şi dogmatic al altor vremuri, şi nu criticii protocronişti şi naţionalişti din perioada comunistă la care se referea, de fapt, Adomniţei, şi care sunt exact cei ce protestează azi, cu cât mai vehement, cu atât mai ridicol.
Căci totul nu e decât o falsă problemă, un sofism exploatat în stil melodramatic (vai, ni-l iau pe Eminescu! ne lasă fără Caragiale! lasă tineretul pradă lui Cărtărescu, lui Pleşu şi maneliştilor!) de către cei care încă-l includ în manualele şcolare pe Adrian Păunescu şi care, în loc de o cultură vie, un Eminescu viu, un Caragiale viu, un Nichita Stănescu adevărat, preferă figuri mitizate, hieratice şi statuare, „valori ale neamului“, neschimbătoare asemenea Celui Veşnic. Din cauza unora ca ei s-a exilat Caragiale, acuzat vehement, în vremea lui, de lipsă de patriotism şi de denigrare a poporului român. Dacă Eminescu ar fi trăit azi, inşi ca aceşti critici l-ar fi răstignit a doua oară. Nu de Eminescu, de Creangă sau de Călinescu îi doare pe ei, căci, în definitiv, nimeni n-a dat încă afară pe nimeni dintr-o cultură, în afară de lipsa de talent. Nu nişte amărâte de subiecte de Bac fac cultura română, ci cărţile, ceea ce există dincolo şi dincoace de învăţământ. Câtă vreme nu sunt arse cărţile, oricine are unde se duce ca să găsească hrana spirituală care-i trebuie. Cine are nevoie adevărată de Eminescu îl găseşte în cea mai modestă librărie sau bibliotecă din fundul ţării. În toate clasele, de la şcoala primară până la facultate, Eminescu, Caragiale şi Creangă se studiază, slavă Domnului, pe larg, dar nu întotdeauna şi competent. Chiar credeţi gogoriţa că un Adomniţei care azi e, iar mâine nu va mai fi, poate să-l dea afară pe Eminescu din cărţi şi din conştiinţa naţională? Soarta marilor scriitori depinde de subiectele de Bac dintr-un an?

Ce-i râcâie pe aceşti vajnici apărători ai valorilor neamului este cealaltă dimensiune, de educaţie în spirit european a oamenilor tineri. Nu ştiu dacă subiecte de Bac desprinse din discursurile lui Scheele sau din raportul „Tismăneanu“ sunt legitime la disciplina literatură română, deşi o vastă secţiune din acel raport „controversat“ se referă la literatura română din timpul comunismului. Ştiu însă că ele nu pot strica. Două sau trei subiecte din aceste materiale civice, printre sute de subiecte literare, pot asezona şi moderniza un pic dogmatizata imagine a literaturii române. Ele nu înlocuiesc pe nimeni şi nu dau afară pe nimeni. Numai reacţionarii, ultranaţionaliştii şi imbecilii le pot lua ca pretext pentru strigătele lor alarmiste de tipul „ne e furat Caragiale!“. Ce ipocrizie, ce manipulare! Ce-ar fi zis aceşti oameni dacă nenea Iancu ar fi trăit azi? Cum ar fi interpretat ei celebra sa frază: „Prefer să trăiesc în Ardeal, picioarele nespălate ale Occidentului, decât în Bucureşti, capul păduchios al Orientului“? Ce-ar fi zis ei de faptul că marele scriitor, scârbit de atacurile contemporanilor, a lăsat totul şi şi-a trăit ultimii nouă ani din viaţă la Berlin? Nu l-ar fi numit şi ei trădător de neam şi ţară?

Adomniţei şi comisia de Bac nu au făcut bine că n-au introdus măcar un subiect despre autori atât de importanţi ca Ion Creangă sau Călinescu. Dar de-aici până la a vedea în asta o încercare de asasinare a culturii române, la comparaţia cu anii cincizeci, la lovirea gratuită în documente europene şi în autori de azi care nu erau în chestiune e o mare diferenţă. Aripa conservatoare a culturii române îşi arată aici, încă o dată, lipsa de măsură, de bun-simţ şi, până la urmă, prostia, pur şi simplu.