Într-un parc de distracţii de lângă Milano, lumea s-a putut destinde câteva zile în schimbul unei fise, urmărind simularea unei execuţii pe scaunul electric.
Un manechin, un scaun, minunile tehnicii, amintiri de neuitat. După o serie de proteste, idioţenia a fost întreruptă, scaunul a fost acoperit cu o pânză şi gata, înapoi la căluşei şi maşinuţe, că execuţia s-a amânat temporar. Lasă, că poate venim mâine, puiule, să-l vedem pe nenea cum se bâţâie pe scaun, hai să îţi ia mami o îngheţată, nu, nu putem să-l electrocutăm pe Blacky. Vizitatorii nu erau criminali în serie, erau doar nişte oameni curioşi, în căutare de emoţii mai intense.
Ignoranţa creează mereu forme surprinzătoare de monstruozitate, dar şi posibilităţi infinite de alterare a lumii noastre. Şi multe forme de ignoranţă gravă devin foarte uşor repere ale admiraţiei unui public care ar băga fisa în orice, numai să se întâmple ceva. Poate să nu pară la fel de grav, şi poate că nimic nu e de fapt atât de grav, dacă nu te interesează, dar e de urmărit relaţia dintre numărul de spectatori şi cantitatea de ridicol sau prostie pe care o produce cel pe care îl urmăresc.
Unul din cei mai vizitaţi bloggeri americani a publicat de curând câteva rânduri despre puterea magică a internetului de a scoate la iveală ignoranţa. Omul admite că până de curând credea că romii despre care ştia că mai sunt numiţi şi gipsy sunt o grupare religioasă sau culturală şi nu o minoritate etnică. Să spunem că e plin în lume de oameni care cred că triunghiul are patru laturi şi care pot descoperi cu plăcere că lucrurile nu stau chiar aşa. În acest mod, toate scenariile apocaliptice imaginate de clasicii SF apar ca nişte jocuri logice în care dezastrul se declanşează atunci când în lume oamenii încep să nuşi mai transmită cunoaşterea, ci ignoranţa.
Am citit pe un blog românesc o însemnare despre ce simţi când citeşti o carte, ce senzaţie interesantă, ce acţiune, ce personaje, iar autorul chiar dădea de înţeles că o să continue să citească şi alte cărţi. Până aici, e totul foarte personal, nimic de blamat, e un exerciţiu de sinceritate în public. Partea tragicomică apare în comen tariile unor zombies, care se simt încurajaţi să se exprime timid despre actul lecturii, că e într-adevăr foarte interesant, e chiar relaxant şi că uneori acţiunea te prinde, poţi să şi afli multe lucruri noi. E uşor de aici să compui un scenariu în care oamenii care trăiesc între roboţi comentează postul unui blogger care a făcut dragoste cu o fiinţă umană.
Aşa că ignoranţa uneşte mult mai eficient lumea noastră, ăşta nu ştie exact ce nu ştiu nici eu, deci putem comunica. Totul e nou, totul e de descoperit.
Ce drăguţ e să te tot uiţi la ştiri cu străini care vin la voluntariat pe aici şi ajung la spital din cauza toxiinfecţiei alimentare. Totul li se întâmplă numai celor cărora li se întâmplă. Nu e nimic îngrijorător în faptul că lucrurile se repetă. Stăm liniştiţi la coadă la îngheţată când apare cineva care a găsit un ciob mare de sticlă în îngheţată. Ce facem? Râdem, facem mişto, e clar că cel care încearcă să-i prevină pe rinocerii aşezaţi cuminţi la rând e un tâmpit, pentru că şi puricii pot fi dresaţi. Eugen Ionescu, cel care a văzut Rinocerii înaintea tuturor, ştie mai bine: "Se poate face un circ cu purici. Puricii trebuie dresaţi, primul lucru care trebuie făcut este să se obţină ca puricii să nu mai sară. Se pun puricii sub un pahar. Puricii încearcă să sară, se lovesc de sticlă, cad la loc. Dintr-un anumit moment, ei nu mai sar. Paharul poate fi ridicat. Şi iată-i pe purici avansând încet, prostiţi; ei pot fi împinşi cu degetul, se poate sufla peste ei, nu mai sar."
P.S. Am aflat că s-a închis shaormăria numită sensibil La Eminescu. Ce e rău şi ce e bine tu te-ntreabă şi socoate.
Recomandările noastre
