O fi zicând românul în sondaje că îi dispreţuieşte pe politicieni şi hârâiala lor continuă, dar adevărul e că dacă are de ales la televizor, doar la asta se uită.
Simţind de unde bate vântul, presa îi serveşte meniul. Şi uite aşa apare cercul vicios între publicul iubitor de o garagaţă mică cu înjurături, politicienii specializaţi în asta şi kommentariatul politic care blamează situaţia, dar ar avea mari probleme de reconversie profesională dacă ea s-ar schimba.
Altfel cum să-mi explic liniştea totală care s-a aşternut peste marele subiect al ultimului semestru, anume contractul cu Ford? În loc de o privatizare de succes, cu efecte depăşind sfera industriei auto, avem o poveste îngropată în proceduri europene şi silenzio stampa la Bucureşti. Dacă zvonurile s-or confirma, AVAS şi Ministerul de Finanţe au omis pur şi simplu să anunţe Bruxellesul într-o problemă de ajutor de stat, periclitând vânzarea negociată ani de zile. Pare un caz de neglijenţă gravă, din prostie sau cine ştie ce interese, în care nimeni nu face lumină. Toţi îi pun coarne lui Sebastian Vlădescu, cel care a păstorit procesul, dar cum el a părăsit guvernul, nu ne mai spune nimeni nimic, de parcă era afacerea lui personală. În massmedia, frisonul a ţinut vreo săptămână, după care n-am mai văzut nicio analiză de la A la Z a cazului, nici vreun interviu cu experţi în regulile competiţiei, ca să ne spună ce şi cum.
În schimb, curg părerile cu duiumul pe altă temă - cea a taxei pe importuri auto la mâna a doua - din partea unora care nu păreau interesaţi până de curând de politicile de mediu, concurenţă sau în general de subiecte unde apar cifre. Consensul este că guvernul a impus taxa de ticălos ce e, ca să ia şapte piei de pe român, şi că mare dreptate are comisarul Kovacs zicând că trebuie daţi banii înapoi. Sincer, eu cred că el s-a grăbit, lucrurile fiind un pic mai complicate. Principiul acestei taxe nu este neapărat incompatibil cu cel al liberei circulaţii a bunurilor, dacă se modifică nişte şurubele în aplicare. Dar n-o să intru aici în detalii, ca să nu pierd puţinii cititori rămaşi după ce am fluierat în biserică, vorbind despre o aşa politică impopulară, decisă de un guvern şi mai impopular.
Nu încetez însă să mă mir de aplombul cu care oameni ce îşi strigă în gura mare ecologismul la tot pasul critică autorităţile pentru o măsură esenţialmente verde: stoparea influxului de maşini vechi şi poluante, ce afectează întinerirea parcului auto (nu trebuie comparat Opelul de opt ani cu Dacia de două- zeci, ci vârsta şi starea maşinilor care vin prima oară la înmatriculare).
Principiul liberal cere ca circulaţia hârburilor să fie liberă; în practică ţările UE nu sunt chiar liberale, ridicând tot felul de bariere atunci când ceva nu le convine; vezi protecţionismul feroce de pe piaţa serviciilor sau a produselor alimentare, mascate drept standarde sociale sau de igienă. Eu nu sunt nici pentru, nici împotriva taxei auto, pentru că n-am de gând să-mi aduc maşină din Germania. Aştept doar să văd cât de inteligent îşi va susţine guvernul cauza, pentru că argumente ar fi, atât tehnice, cât şi morale: dacă Berlinul vrea „perioadă de tranziţie“ de şapte ani pentru muncitori, de ce nu şi una de doi-trei ani la maşinile vechi? Cum o facem legal, e altă poveste.
Dar mă uit cum activişti care toată ziua te bat la cap cu biciclete, pomişori şi limitarea traficului cer eliminarea impozitului pe cel mai ieftin şi poluant segment al pieţei de maşini nou-venite, înjurând un guvern teoretic liberal care îşi calcă pe principii cu un astfel de impozit. (La ce porcării ne-a arătat în ultima vreme însă, nu mă mir că mi-a căzut Windowsul când am scris în aceeaşi propoziţie „guvern liberal“ şi „principii“.
Mă aflu deci în cumpănă între ideea de piaţă liberă la care ţin şi Realpolitik european pe care îl văd peste tot în practică. Dacă vreţi să testaţi efectele eliminării taxei auto, daţi o fugă până în capitala Albaniei, unde m-am nimerit cu treabă zilele astea. Combinaţia de dieseluri nemţeşti puturoase de maximum 1.500 de euro (multe Mercedes, fireşte), cărora doar noroiul de pe ele le ţine tablele la un loc; pietoni suicidari; trotuare sparte şi pline de flegme; străzi cu arhitectură crâncenă, împinsă agresiv de constructori veroşi în nepăsarea generală; şi băieţi fără ocupaţie evidentă, în geci cu blăniţă decorativă la guler, socializaţi în maniere de periferie italiană, care îţi oferă pe loc una din maşinile suspomenite chiar în centrul oraşului - toate formează un model numai bun pentru Bucureştiul de mâine.
Trebuie doar să înlocuim pe piedestalurile din Piaţa Palatului maşinile noi la ofertă - statui moderne ale puterii dealershipului în ţări înapoiate - cu unele la mâna a doua, ca la Tirana. Conceptul e acelaşi.
Recomandările noastre
