Destinul postum al lui Adrian Marino este unul întunecat, schizoid, contorsionat şi trist.

Din superbia cărturarului sofisticat, liber de năravuri balcanice, causeur cultural de mare clasă, scăpat miraculos de chingile sistemului care-l osândise şi prigonise, exponentul unei recent celebrate „normalităţi academice”, nu ştim ce şi cât va rezista după revelaţiile actuale apărute sub semnătura Mirelei Corlăţan în „Evenimentul zilei”.

Avalanşa de ură de pe forumul deschis comentariilor la articole dovedeşte că a fost atins un nerv sensibil. Au sărit la atac tot soiul de anonimi convertiţi subit în admiratori ai unor stufoase dicţionare de idei literare.

Mulţi forumişti nu discută cazul Marino, ci găsesc prilejul de a-i jigni pe Mircea Dinescu, Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu. Unii jurnalişti cu memorie istorică atrofiată îl exonerează cu grăbită magnanimitate pe defunctul Marino. Orice ar scrie unii sau alţii, reiese din documente că A. Marino (nu Dinescu, Pleşu ori Liiceanu!) a avut două nume de cod şi a dat informaţii Securităţii sub aceste nume. Adică a fost delator. A acceptat misiunile Securităţii ca trimis al acesteia. Ceea ce nu a fost cazul lui C. Noica. Naivitatea autorului „Povestirilor despre om” (chiar şi aşa amendată fără echivoc de Monica Lovinescu în acei ani) era cu totul altceva decât o strategie construită prin astuţios camuflate complicităţi colaboraţioniste.

Este totuşi stupefiant că nu se poate avea acces la dosarul lui Adrian Marino ca informator al Securităţii interne. Întreb aici: din ce raţiuni? A-i ridica acum un bust lui A. Marino, a face dintr-o abdicare abisală o virtute quasi-eroică, a spune că de fapt nici nu contează dacă un ilustru om de cultură a fost turnător, ţine de tacticile sordide ale unor Păunescu şi Vadim. Nu e vorba aici de o vendetă a cuiva, ci de refuzul de a aşterne vălul uitării peste acele momente de degringoladă etică şi dezonorantă servitute.

Când ne întâlnim cu asemenea poziţii venind din zone (relativ) neaşteptate, merită să ne reamintim avertismentul Monicăi Lovinescu: vadimita este o maladie contagioasă. Adrian Marino a formulat public, şi le-a reluat în cartea sa autobiografică, aserţiuni aspre, umorale, nu o dată nedrepte, despre confraţi.

Severitatea lui Adrian Marino era una selectivă. Ca şi indignările sale: justificate de multe ori, buimăcitoare la fel de frecvent. Îşi raţionaliza frustrările cu dia lectică abilitate. A judecat dur mare parte din literatura concentraţionară românească, acuzând-o de patetism misticoid, de desuetă „eroizare” şi intolerabilă idealizare a victimelor. Ceea ce are de spus despre Memorialul de la Sighet este nedrept şi ofensator („profanare”, „masacru muzeo grafic” etc.).

Tot astfel, cu vitriolic elan purificator, mărturisea că nu găsea nimic demn de atenţia sa în „întreaga cultură şi literatură a epocii comunist-ceauşiste”. Din care totuşi, în unele momente, a făcut şi el parte, chiar dacă marginal şi în sotto voce.

Poate că marea problemă a intelectualului Adrian Marino, dincolo de faliile psihologice şi de un orgoliu supradimensionat, a fost creditul excesiv dat analizei strict ideologice a oamenilor, valorilor şi mai ales a unor situaţii istorice tulburi şi tulburătoare.

Oricum ar sta lucrurile, când se va scrie istoria relaţiilor dintre intelectualii români şi totalitarism, amintirile lui Adrian Marino vor trebui examinate cu mare atenţie şi cu indispensabilă prudenţă.

Un fascinant „dosar Marino” a apărut în revista clujeană „Verso”. Incitat, am revenit la notele mele pe marginea autobiografiei lui Marino. Citisem „Viaţa unui om singur” în avion, revenind din ţară în luna martie anul acesta. Fusesem frapat de egocentrismul hiperinflamat al autorului, ca şi de săgeţile aruncate în mai toate direcţiile. Reflecţiile de substanţă erau puţine, aproape întotdeauna umbrite de pulsiuni resentimentare.

Am citit acum un an amintirile lui Hans Jonas, elevul lui Heidegger, prietenul Hannei Arendt, un filosof atât de preţuit de Ioan Petru Culianu. Pentru Jonas, conceptul central al unei etici politice în timpuri sumbre (şi nu doar atunci) este acela al responsabilităţii. Nu doar pentru tine şi cei apropiaţi, ci pentru toţi cei care sunt în pericol de a fi persecutaţi, umiliţi, călcaţi în picioare. O ştim de la N. Steinhardt, dacă acţionezi astfel, nu poţi deveni turnător. E de mirare că Marino avea cuvinte persiflatoare despre autorul „Jurnalului fericirii”? O diferenţă colosală de atitudine, adâncime şi curaj moral.