IONIŢĂ: "Concurenţa externă muşcă dintr-o piaţă agricolă obişnuită cu protecţia naţională, imposibilă după aderare".
Plătesc oare românii prea mult pe alimente? Confuzia în rândul publicului este totală, ceea ce e de înţeles când la TV vezi pe ecran ştirea oficială că preţul e 70% din media UE, dar crainicul zice pe gură că avem cele mai scumpe alimente din Europa. Talk-show-urile pleacă de la această axiomă, deşi acum o oră mi-am luat de-ale gurii într-un mic magazin din centrul Budapestei şi, de curiozitate, am dat turul complet, nereuşind să găsesc ceva mai ieftin decât în alimentara de lângă Gara de Nord, unde cumpăr de obicei, în afară de cartofi calitatea a II-a. Acelaşi rezultat l-am obţinut cu ceva vreme în urmă la Florenţa, unde singurul lucru amintind de Bucureşti sunt văicărelile italienilor că alimentele sunt mai scumpe ca oriunde în lume, iar aşa nu se mai poate.
Nu doar presa importă retorică eurocatastrofică, ci şi alte grupuri. De exemplu, am fost profund impresionat de înaltul nivel profesional al asociaţiilor de producători agricoli în conferinţa de presă de săptămâna trecută, cea intens mediatizată. Politicienilor le-au trebuit două decenii să intre în Europa, dar lobby-ului agricol i-a fost suficient un an în UE ca să-şi însuşească metodele patentate cu care sperii publicul şi guvernele şi te faci ascultat la Bruxelles. Franţa a stat zeci de ani pe subvenţii agricole şi militantism de stânga până a născut un personaj ca José Bouvé, incendiatorul de fast-fooduri. Ai noştri ard etapele şi învaţă în doar câteva luni cum se mânuieşte retorica antiglobalizantă pentru a-ţi promova interesele. Este tot ce s-a spus în acea conferinţă de presă o prostie? Nici pe departe. Vreo doi lideri au fost surprinzător de articulaţi, venind cu detalii interesante privind formarea preţurilor şi direcţia în care înclină azi balanţa în relaţia producători (cei care cresc vaca şi gogoneaua), procesatori (iau produsele de la primii şi le prelucrează) şi vânzători (în speţă, hulitele supermarketuri). Pe scurt, primele două categorii o acuză pe a treia de monopol, politici de forţă şi „umflarea preţurilor“, în dauna lor şi a cumpărătorilor. Că, prin „taxe nejustificate“ de magazin sau raft, hipermarketurile au creat o cabală ca să omoare agricultorul român şi să ţină consumatorii pe un regim de alimente importate arătoase, dar proaste şi scumpe.
Judecând raţional, chestia nu prea are sens: nu e clar ce avantaj ar avea un detailist aducând marfă scumpă din import în loc s-o ia local la preţ mai mic, dacă ea chiar ar exista, la cantitatea şi calitatea cerută de clienţi. În plus, nu cred că noi, consumatorii, am fi nişte retardaţi gata să mănânce orice dacă nu vine un sindicalist să ne înveţe că numai produsele neaoşe sunt cele bune (apropo, ca unul din familie de micro-legumicultori, vreau să vă spun că salata, castraveţii şi roşiile ţăranilor din Matache sunt 90% crescute din seminţe importate din Olanda, unde există o industrie hightech ce produce soiuri de plante pentru toate climatele şi solurile Europei, nu din vreun soi misterios rămas de la Burebista). Dar toate astea nu contează, pentru că în această discuţie, la noi ca şi în Europa, raţiunea n-are nicio şansă în faţa emoţiilor şi mitologiei populare. Nu-mi fac, de asemenea, iluzia că publicul majoritar ar putea înţelege principiul economic elementar, dar contraintuitiv, că preţul final pe piaţa concurenţială nu e decis de producători şi costurile lor, ci de puterea de cumpărare a consumatorilor. Dacă noi am fi dispuşi să plătim mai mult, de mâine preţurile ar sălta instantaneu, în ciuda lacrimilor de crocodil vărsate în conferinţe de presă. Ce vedem de fapt este o bătălie între cele trei categorii - producători, procesatori, vânzători - pentru a împărţi între ei un anumit profit fix generat pe piaţă. Indiferent cine câştigă această luptă, fiţi siguri că preţul la consumator nu se va schimba.
Fiţi de asemenea siguri că, dintre cei trei, nici unii nu sunt îngeraşi cu ochi albaştri. E posibil să existe cartelări, înţelegeri de preţ, taxe de raft impuse unora şi nu altora sau alte practici antipiaţă (deşi „monopolul“ e implauzibil, dată fiind multitudinea operatorilor). E deci foarte bine să arunce Consiliul Concurenţei o privire în acest sector, cum s-a cerut. Dar nu sunt sigur că toţi cei care fac acum vocalize chiar vor asta, deoarece nu doar vânzătorii pot fi abuzivi, ci şi unii procesatori, lucru trecut discret cu vederea în actuala ofensivă a lobby-ului agricol naţional. De pildă, dacă o să mergeţi în bazinul Dornelor sau în alte părţi, o să auziţi un alt refren, care nu apare la televizor: ţăranii se plâng nu de supermarketuri, ci de procesatorii „monopolişti“ care le iau laptele pe nimica toată şi îi falimentează.
Pe scurt, concurenţa externă muşcă dintr-o piaţă agricolă obişnuită cu protecţ ia naţională, imposibilă după aderare. Unii se vor adapta, alţii vor dispărea, iar alţii se apără împrumutând copy-paste teme din retorica occidentală, chiar când ea se potriveşte la noi ca nuca în perete: vezi sperietoarea cu şomajul (care şomaj, că noi avem penurie de lucrători?) sau aceea că „supermarketurile distrug micile magazine tradiţionale din centrul oraşelor“ (care, alimentarele păduchioase din vremea socialismului?). Unii lansează ameninţări absurde, cum ar fi aceea că „ne vom deschide propriile noastre reţele de magazine“ (foarte bine, cine v-a oprit până acum?). Dar eu sunt convins că până la urmă totul va fi bine, mai ales dacă vom urma indicaţia dată de o reporteriţă la telejurnal: când luaţi produse din carne de la supermarket, aveţi grijă să le mestecaţi bine înainte de a înghiţi.
Recomandările noastre
