Mărturisesc că sunt foarte dezamăgit de hotărârea intempestivă a PD şi PLD de a se unifica pentru formarea unui nou partid.

Am citit diverse opinii, am ascultat argumente. Niciunele nu m-au convins că această unificare este un proces firesc şi pozitiv pentru viaţa noastră politică. Mai curând, ea forţează orientarea acesteia într-o direcţie care-ar putea să nu fie cu nimic mai bună decât cea actuală.

Ca liberal convins, am fost fericit de rezultatul excelent al PLD la alegerile pentru Parlamentul European. Am văzut în acel procent de 8 la sută naşterea unui nou jucător de forţă pe scena politică, un nucleu liberal sănătos, necorupt, capabil să preia o parte din electoratul PNL, PD şi chiar câteva procente de la PSD.

La doar cinci puncte distanţă de ultracompromisa grupare a lui Tăriceanu, PLD venea din urmă cu putere, anunţând pentru un naiv ca mine, care mai crede în doctrine şi-n moralitate, o renaştere a liberalismului în România. Iar acum mă-ntreb: pentru asta au riscat atât de mult aceşti oameni când s-au desprins din PNL? Pentru asta au făcut un efort atât de mare de organizare, cu un rezultat atât de strălucit? Ca să fie absorbiţi acum de cel mai gregar dintre partide, ca să se piardă în anonimatul marelui partid al lui Băsescu, un partid de tip popular care nu mai are nimic de-a face cu liberalismul? Merită oare ca talente politice ieşite din comun să se irosească astfel pentru o himeră despre care nu ştii ce va fi mai rău: să reuşească sau să eşueze?

Prin unificarea silită a PLD-ului cu PD-ul, liberalismul românesc, singurul capabil să împingă România înainte, primeşte o lovitură grea, neaşteptată şi nemeritată. Nu cred în democraţia doar cu numele din politica românească. Cred că suntem bolnavi până la rădăcină, sufocaţi de ticăloşie şi corupţie.

Viaţa românească e o sinistră bălmăjeală a unui idiot, plină de zgomot şi furie, cum ar spune Shakespeare. Mi se pare monstruos ca primii 300 de magnaţi din România să deţină o treime din produsul intern brut. Mi se pare scandalos că Ion Iliescu e astăzi absolvit de toate faptele din timpul Revoluţiei şi-al mineriadelor. Mi se pare obscen că nimeni, absolut nimeni n-a fost condamnat până azi pentru marea corupţie, că Năstase e iar în conducerea PSD, că Dan Iosif e elogiat după moarte ca un erou, că ne uităm ca nişte cretini la serialul cu Elodia şi la cel cu Irinel Columbeanu.

De la Băsescu până la Mailat, totul în jurul nostru e suspect, nelalocul lui, „original“ ca însăşi democraţia noastră. Dar mă tem că soluţia problemei, singura alternativă în cazuri nefericite ca al nostru, al ţărilor latino-americane şi al celor africane, ar putea fi la fel de rea sau mai rea decât problema însăşi.

O democraţie slabă, în vremuri grele, este (ne-o spune şi Platon) cel mai fertil teren pentru guvernările cu mână de fier. Din democraţii şovăielnice şi neputincioase s-au născut în secolul trecut mişcările autoritare sau totalitare. La noi, dictatura lui Carol al II-lea şi intrarea democratică a legionarilor în parlament s-au putut întâmpla chiar pe acest fond al incapacităţii clasei politice de a rezolva problemele ţării.

Vă amintiţi cum, şi mai devreme, un personaj al lui Caragiale, nemulţumit de democraţia din vremea sa, cerea „o tiranie ca-n Rusia“? Mă-ntreb dacă nu cumva, prin crearea unui mare partid în subordinea preşedintelui şi prin tendinţele acestuia de apelare directă la popor, se creează premisele unei guvernări autoritare în timpul celui de-al doilea mandat (prezumtiv) al preşedintelui Băsescu.

E pentru prima dată când încep să mă tem că aceasta e soluţia la care se gândesc cei din jurul preşedintelui. Mulţi vor spune: şi ce-i cu asta? Poate doar aşa vom scăpa de putreziciunea în care ne complacem azi.

Şi acest fapt, ca şi redresarea economiei, sunt cu adevărat posibile printr-o guvernare cu mână de fier. De la Franco la Pinochet, pornind de la marele model al lor, Mussolini, s-au văzut cazuri de prosperitate naţională sub lideri autoritari, chiar sub dictatori. Dar cu ce preţ? Întotdeauna preţul plătit a fost mai împovărător decât însuşi marasmul din trecut.

Eu, personal, nu voi sprijini niciodată un regim autoritar, nici măcar pe cel constituit cu cele mai bune intenţii. Ce tristeţe, să trăieşti într-o ţară care are de ales doar între corupţie şi bici! În care politicianul fără-ndoială cel mai dotat de la revoluţie încoace e aproape împins spre „o tiranie ca-n Rusia“ de incapacitatea şi lichelismul clasei politice cu care e silit să lucreze.

Băsescu nu e un loser ca Emil Constantinescu şi nu se va lăsa învins de „structuri“. Îşi va impune ideile şi cu forţa, dacă nu s-a putut prin conlucrare politică. Preţul s-ar putea să fie însă insuportabil chiar şi pentru o fire ca a lui. Într-o anumită ocazie i-am spus preşedintelui: „Sunteţi un om care încă nu şi-a ratat şansele să devină o figură importantă în istoria României“. Cred în continuare acest lucru. Dar cu inima cât un purice.