Rodica Culcer: "Parisul merita o liturghie - a declarat, se pare, la 25 iulie 1593, Henri de Navarre, viitorul Henri IV, care nu intelegea sa fie impiedicat sa acceada la tronul Frantei de credinta sa hughenota si a hotarat sa se reconverteasca la catolicism pentru a putea fi uns rege."

O mai facuse in 1572 pentru a scapa de masacrul din Noaptea Sfantului Bartolomeu, asa ca probabil nu i-a venit prea greu

sa-si abjure credinta de dragul tronului. Ca o fi spus-o insusi Henri IV, ca o fi spus-o prietenul si consilierul sau Rosny, in tot cazul fraza a ramas emblematica in istorie pentru un conducator care-si sacrifica usor convingerile in scopul cuceririi puterii.

In veacul nostru cinic, care a ridicat compromisul la rang de principiu de viata si actiune, o astfel de atitudine nu mai surprinde pe nimeni. Nu avem, asadar, de ce sa fim surprinsi de faptul ca un guvern liberal renunta la principiile liberale pentru a evita o motiune de cenzura care i-ar fi fara indoiala fatala.

Oricat ar insista premierul si colegii sai ca majorarea pensiilor anuntata miercuri de domnul Calin Popescu-Tariceanu nu este rezultatul amenintarilor PSD cu motiunea de cenzura, cronologia evenimentelor si calculele matematice sustin ipoteza tranzactiei politice dintre cele doua partide, ca sa nu folosim termenul mai putin elegant de „troc”.

Liberalii au hotarat, asadar, sa devina social-democrati ca sa evite dezastrul si sa obtina abilitarea de a emite ordonante pe perioada vacantei parlamentare. Ei au cedat in fata presiunilor organizatiilor pensionarilor controlate de PSD si au anuntat triumfal majorarea pensiilor la sat si la oras, desi acest lucru inseamna sporirea impozitarii pentru clasa de mijloc emergenta din Romania, adica penalizarea exact a categoriei de populatie pe care liberalii se lauda ca o reprezinta.

Declaratiile ministrului economiei si finantelor Varujan Vosganian nu lasa niciun dubiu in acest sens: vor fi impozitate suplimentar salariile care depasesc cinci salarii medii brute si se va reintroduce impozitarea cu 9,5% a stimulentelor, primelor si altor venituri.

In filosofia liberala, reducerea sau eliminarea impozitarii acestor categorii de venituri era menita sa favorizeze investirea economiilor fie in activitati economice, fie in fonduri de investitii sau de pensii private.

Acum insa, tot prin gratia liberalilor convertiti la social-democratie, cei care muncesc, investesc si asigura, in cele din urma, dinamismul economiei si progresul unei societati, cei care nu vor sa fie asistati si sa speculeze sistemul de alocatii si ajutoare lucrand in acelasi timp „la negru”, adica exponentii clasei de mijloc isi vor vedea veniturile diminuate pentru a asigura stabilitatea guvernului.

Nimeni nu contesta faptul ca, in Romania, pensiile se situeaza la un nivel rusinos. Numai ca pensiile mici sunt, la randul lor, expresia unui management defectuos al economiei si finantelor tarii de catre toate guvernele care s-au succedat la Palatul Victoria dupa 1990, pentru ca toate au practicat politici agresive de pensionare anticipata.

Astfel, prin diverse legi si masuri punctuale, s-a ajuns la o varsta reala de pensionare mult sub 60 de ani, chiar si pentru barbati, pentru a se evita cresterea somajului si pentru a se obtine capital electoral.

Ce mita electorala este mai eficienta la sat si la oras decat promisiunea maririi pensiilor? Ce conteaza ca in felul acesta a scazut numarul salariatilor care contribuie la sistemul de asigurari sociale? Ca unii pensionati anticipat au intrat in afaceri, unde castiga bani buni fara a mai contribui la bugetul asigurarilor sociale?

Niciun partid, nici macar PD, aflat acum in opozitie, nu se poate opune masurilor populiste. In zadar avertizeaza vocile rationale ca asemenea masuri sunt lipsite de intelepciune economica si vor avea efecte negative pe termen mediu si lung asupra economiei.

Mirajul succesului politic facil obtinut prin redistribuirea veniturilor bugetare si supraimpozitarea celor activi este irezistibil, iar cand se mai pune si problema supravietuirii politice, viitorul economiei ajunge sa nu mai conteze.

Si, uite-asa, din 1990 incoace, farmecul discret al populismului a distrus orice politica economica de esenta liberala. Indragostiti precum Ulysse de nimfa Calypso de puterea pe care nu vor s-o paraseasca, liberalii au dovedit ca nici ei nu rezista puterii sale de seductie. Setea de putere justifica fara probleme inconsecventa si concesiile populiste.