Horia-Roman Patapievici: "Problema cu europarlamentarii români este că nimeni nu ştie ce să aştepte de la ei: nici partidele, care îi propun, nici electoratul, care îi votează, nici statul, care îi plăteşte, nici guvernul, care organizează pentru ei alegeri."
În absenţa unei tradiţii politice care să îl lege cumva de interesele electoratului, europarlamentarul român se duce în faţa acestuia întâi de toate pentru că aşa se face în Europa, apoi pentru că îl trimite partidul, în fine, pentru că e profitabil. Iar în absenţa unei cunoaşteri politice precise a ceea ce poate face şi trebuie să facă un europarlamentar, electoratul nu poate avea decât o relaţie facultativă şi arbitrară cu acesta. Astfel încât, europarlamentarul român se duce la Bruxelles pentru că şi alţi politicieni, din alte ţări, o fac; iar cetăţeanul român se va duce la vot pentru că şi alţi cetăţeni, din alte ţări europene, o fac.
Europarlamentarul român este, de aceea, o formă fără fond. Forma a fost impusă de practicile europene, la care şi România aderă şi pe care aspiră să şi le însuşească. Fondul cade în sarcina noastră, să îl asigurăm. Potrivit însă căror practici? Pornind de la ce? Invocând ce anume? Imitând care model? Conformându-ne căror standarde?
Trebuie să recunoaştem, nimeni nu ştie nimic. Iar dacă ştie cineva, tace. Vinovatul principal îmi pare a fi, în actualul aranjament instituţional, presa, deoarece de peste trei ani nici o instituţie publică nu mai reuşeşte să comunice cu publicul altfel decât prin intermediul vocii presei. Vocea oricui trebuie să se plieze pe timbrul vocii ei. Nu mai există, la noi, altă voce publică în afara presei. Nici partidele, nici guvernul, nici parlamentul, nici chiar preşedintele nu mai au altă voce decât vocea pe care le-o împrumută, cu agendă proprie, presa. Ca atare, presa poartă principala responsabilitate pentru analfabetismul politic referitor la politicile europene.
Nu însă pe toată: restul responsabilităţii cade pe umerii guvernului şi ai parlamentului, care ar fi trebuit din timp, prin mijloace de stat, să facă educaţia electoratului privind menirea, statutul şi posibilităţile de acţiune ale europarlamentarilor. În fond, educaţia politică a electoratului român s-a făcut, cu demonstraţii, încăierări şi mineriade, în anii fierbinţi de după 1990. A luat ceva timp până când unanimitatea prepolitică de tip „pro-Iliescu” s-a transformat, prin două scrutine (1990; 1992) şi un exerciţiu conflictual al libertăţilor, în bipolaritatea politică ce a condus la prima alternanţă la putere (în 1996). Conştiinţa politică a electoratului s-a format în timp şi, deoarece conţinutul său e identic cu acţiunea ei, ea nu încetează niciodată să se formeze.
Trebuie să ne întrebăm: care este, în privinţa Europei, experienţa noastră politică? Formează electoratul român, pentru Europa unită, un veritabil corp politic? Putem vorbi de mai multe corpuri politice? Cumva douăzeci şi şapte? Reprezentativitatea unei naţiuni, în parlamentul european, este de acelaşi tip cu reprezentativitatea unui cetăţean, în parlamentul naţional? Care este raportul între parlamentele naţionale şi cel european? Sunt aceste lucruri stabilite (de specialişti, de practici, de legislaţii)? Sau, deşi sunt date ca limpezi (de practicieni), constituie în fond chestiuni litigioase (în drept şi în teoria politică)? România intră acum într-o instituţie deja formată sau într-una care nu încetează să se formeze? Cred că fiecare om resimte acut nu doar lipsa dezbaterilor menite să-l lămurească, ci şi lipsa informaţiilor de bază, care ajung atât de greu la electorat. Electoratului român nu i s-a pus încă în mişcare inteligenţa. Este încă în minorat. Ceea ce ne lipseşte în prezent este şi mai puţin, şi mai mult decât o înţelegere a felului în care merg lucrurile: este o curiozitate informată.
În stadiul actual de informare a opiniei publice privind alegerile europarlamentare, electoratul va vota în deplină necunoştinţă de cauză. Vom trimite europarlamentari la Bruxelles nu pentru că am aştepta ceva de la ei, ci pentru că aşa ni se cere, de vreme ce tot suntem în UE. Aşa cum pe vremuri produsele de larg consum NU se puneau în vânzare, ci „se dădeau” şi se băgau” („s-a băgat brânză!”; „se dă carne!” etc.), tot aşa, pentru electoratul pasiv şi amorf, europarlamentarii „se bagă”, „se dau”.
Nu îi resimţim ca fiind ai noştri, pentru că nu ştim ce să facem cu ei: nu ştim nici ce să le cerem, nici dacă sunt obligaţi să ne asculte, nici dacă şi nici cum pot fi traşi la răspundere. Nu ştim ce fac europarlamentarii noştri acolo: nu ştim dacă sunt conştiincioşi (dar ce înseamnă, pentru un europarlamentar, să fie conştiincios?) sau dacă taie frunză la câini; nu ştim dacă ne trag în piept sau dacă sunt eficienţi (dar ce înseamnă, acolo, să fii eficient?); nu ştim dacă îşi îndeplinesc mandatul (dar în ce constă un mandat, când e vorba de un europarlamentar?) sau dacă îl irosesc; nu ştim dacă promovează interesul naţional sau dacă slujesc agende ascunse; etc.
Pe scurt, electoratul nostru intră în primele alegeri europarlamentare cu mandat complet fără să ştie următoarele patru lucruri, care mi se par esenţiale: (1) Ce şi pe cine reprezintă europarlamentarul român? (2) În ce constă mandatul unui europarlamentar? (3) Ce puteri şi ce drepturi are un europarlamentar român? (4) Cum poate fi controlat un europarlamentar şi de către cine? Fireşte, la aceste întrebări trebuie întâi de toate răspuns în principiu, cu referire la orice europarlamentar. Abia apoi poate fi obţinut un răspuns românesc. Până una-alta, în deplină necunoştinţă de cauză, vom trimite în Parlamentul European nu europarlamentari, ci politicieni români în concediu foarte bine plătit.
Recomandările noastre
