Horia Roman-Patapievici: "Cine se va uita în seara aceasta la emisiunea mea de pe TVR Cultural („Înapoi la argument“), făcută cu maestrul François Pamfil, va vedea că anumite imagini sunt blurate."
Şi anume imaginile care conţin scene de fumat (dl Pamfil m-a rugat să-i permit să fumeze în timpul emisiunii, deoarece face asta tot timpul; din curtoazie, am acceptat). Autoritatea care a dispus fie interzicerea emisiunii, fie blurarea imaginilor cu fumat este preşedintele CNA, Răsvan Popescu, cu următoarea argumentare: „Gestul invitatului de a fuma în emisiune poate fi perceput ca o încurajare a consumului de ţigări“. Legislaţia invocată, deopotrivă europeană şi românească, se referă la interdicţia publicităţii cu ţigări. Las deoparte faptul că identificarea fumatului cu publicitatea în favoarea unor ţigări este forţată. Faptul infinit mai scandalos în acest edict ţine de ceea ce se întâmplă de peste un deceniu în Statele Unite şi de câţiva ani în Uniunea Europeană: este vorba de interzicerea prin lege a fumatului în toate spaţiile publice şi de diabolizarea oficială, folosind toate instrumentele statului (de drept ori nu), a fumătorilor. Fumătorii au devenit, prin consensul tuturor militanţilor progresişti, cea mai persecutată minoritate din toată lumea civilizată şi singura care nu poate invoca în apărarea ei nicio lege. Este persecuţia perfectă. Această situaţie i-a oferit lui Murray Rothbard prilejul de a scrie un excelent articol îndreptat împotriva noii cruciade şi de a-i diagnostica cu sagacitate sursa în „neo-puritanismul stângist“ al progresiştilor americani (http://www.lewrockwell.com/rothbard/ rothbard138.html).
Largul consens întrunit de persecutarea fumătorilor readuce în discuţie nu numai problema libertăţii, ci şi problema duşmanilor ei. Nu am niciun dubiu că între duşmanii libertăţii trebuie să îi socotim şi pe susţinătorii progresismului. Ce este progresismul? Este certitudinea că anumite credinţe şi convingeri sunt implacabile; că a le împărtăşi înseamnă a fi în pas cu istoria şi în acord cu viitorul; că a le promova cu tărie înseamnă a grăbi viitorul, ceea ce este un lucru bun, iar a le critica ori a te opune lor înseamnă a te opune viitorului, ceea ce este un lucru rău. Pe scurt, progresismul împarte oamenii în două categorii: progresiştii, care sunt în favoarea progresului, şi reacţionarii, care i se opun. În prima categorie sunt incluşi oamenii de bine; în a doua, ca să zicem aşa, oamenii de rău. Progresismul nu constă doar în afirmaţia „am dreptate (acum), pentru că istoria îmi va da dreptate (mâine)“; el implică şi afirmaţia, încă mai tare, „orice critică la adresa progresismului este un atentat la binele umanităţii“. În acest mod, fireşte, orice poziţie ar adopta progresiştii, ei se pun cu abilitate atât în afara criticii, cât şi a responsabilităţii morale.
Ca ideologie, poziţia progresistă e greşită chiar şi atunci când cauzele susţinute sunt bune. Ceea ce este intrinsec rău în eroarea progresistă este impostura cognitivă şi iresponsabilitatea morală. Impostura cognitivă a progresiştilor e dublă: ei pretind că ştiu ceea ce nu ştie nimeni (cum va fi istoria); şi îşi justifică poziţia cerând unui fapt să demonstreze o valoare (ceea ce reprezintă o violare a categoriei). Iresponsabilitatea morală e şi ea dublă: progresiştii îşi derogă responsabilitatea proprie (a acţiunii lor) şi îşi arogă o infailibilitate improprie (a istoriei); şi îşi construiesc acţiunea prin discriminarea morală a celor pe care îi diabolizează ca reacţionari. Progresismul este o specie a viciului de gândire analizat (şi respins) de Karl Popper sub numele de istorism în două din cărţile sale, Societatea deschisă şi duşmanii ei şi Mizeria istoricismului. În termeni teologici, progresismul este o formă de milenarism secular. Oricum l-am numi şi l-am repertoria, el este o eroare, iar această eroare, în ciuda nocivităţii ei dovedite, este foarte răspândită în lumea noastră civilizată.
Când progresiştii ideologici adoptă cauze bune, eroarea poziţiei lor e acoperită de consensul asupra progresului realizat. Când adoptă cauze rele, criticarea acestora se ciocneşte de toate viciile poziţiei progresiste, care se transformă în arme aproape imposibil de contracarat. Cum este cazul fumătorilor, pe care arma progresismului i-a transformat, cu ajutorul tăcerii ori al sentimentului nostru, în delincvenţi. Progresismul e o ilustrare perfectă a dictonului „drumul spre iad e pavat cu intenţii bune“. Să ne amintim de prohibiţie, una din marile cauze câştigate de progresiştii americani după aproape un secol de presiune asupra societăţii. A fost o victorie împotriva tuturor, care s-a soldat cu cel mai dezastruos bilanţpe timp de pace: a pervertit Constituţia (cu amendamentul 18), a transformat oamenii obişnuiţi în vicioşi, a impus asocierea dintre consumul băuturilor inofensive şi delincvenţă, a produs o corupţie instituţională nemaiîntâlnită, a generat cea mai formidabilă erupţie de violenţă urbană cunoscută până atunci şi a creat condiţiile apariţiei crimei organizate, care, până la prohibiţie, practic nu exista.
Bilanţul prohibiţiei a fost dezastruos, iar consecinţele ei au alterat profund societatea americană. La fel de dezastruos este efectul luptei împotriva drogurilor prin interzicerea lor. Înainte de interzicere, pe piaţă se găseau numai droguri sub formă de droguri uşoare; după interzicere, au apărut speciile grele, iar consumul, din singular, a devenit epidemic. Ca şi în cazul prohibiţiei, rezultatul interzicerii a fost întă rirea fără precedent a crimei organizate, corupţia, alterarea instituţiilor, criminalizarea societăţii şi militarizarea represiunii. Cu interzicerea fumatului şi criminalizarea fumătorilor, progresiştii au mai obţinut o victorie împotriva normalităţii şi a bunului- simţ. Iar statul român, servil, urmează directivele progresiste azi la putere.
Recomandările noastre
