Mircea Cărtărescu: "Oraşul nostru e în situaţia unui om atât de bătrân şi de bolnav, încât nu e departe de momentul în care chiar nu va mai fi nimic de făcut."
Acum, stând strâmb şi judecând drept, apare limpede că problema Bucureştiului depăşeşte cu mult simpla luptă politică şi de orgolii la care am asistat. E o imensă problemă şi povară a comunităţii noastre, a celor mai bine de două milioane şi jumătate de bucureşteni. A Primăriei Generale, a primăriilor de sectoare şi a consiliilor lor, a poliţiei, a direcţiilor sanitare şi a nenumărate altor instituţii. Acest oraş pe care toţi cei de o anumită vârstă ni-l amintim ca pe un loc plăcut, verde şi ordonat este astăzi aşa cum îl ştim: un infern cotidian în care viaţa a devenit chinuitoare şi periculoasă. Nu e doar o problemă de sistematizare, de căi de acces, de artere de circulaţie neîncăpătoare, deşi ne sufocăm cu toţii, la propriu şi la figurat, de mulţimea automobilelor. Oraşul nostru e în situaţia unui om atât de bătrân şi de bolnav, încât nu e departe de momentul în care chiar nu va mai fi nimic de făcut. Câteva bypassuri i-ar putea uşura puţin efortul inimii, dar nu e doar asta, căci mai e şi ficatul distrus, mai e şi creierul sclerozat, mai sunt şi rinichii în stare critică.
Ce să faci mai întâi? Doctorul Sorin Oprescu n-a avut niciodată pe masa de operaţie un pacient mai dificil. Circulaţia e fără-ndoială problema numărul unu. Blocajele sunt la ordinea zilei, a orei şi a minutului. Stăm de-a-mboulea pe străzi, inhalând poate de zece ori mai multe noxe decât e limita admisibilă. Circulă încă în Capitală Dacii străvechi, de treizeci-patruzeci de ani vechime, camioane ce scot coloane de fum negru la fiecare pornire, maşini de pe vremea lui Pazvante care ne omoară cu zile pe străzile blocate. Începi să lăcrimezi în maşina ta, sufocat de emanaţiile celui din faţă, şi nu e nici o soluţie, căci coloana nu dă semne c-ar vrea să se mişte. Aceasta înseamnă plumb şi dioxid de carbon inhalate zi de zi, şi până la urmă se traduce în cancer, speranţă de viaţă mult inferioară celor din Occident sau din zonele mai ferite ale ţării, boli pulmonare şi alte nenorociri. Există o legislaţie în această privinţă, dar ea nu e respectată şi pusă în aplicare. Maşinile hiper-poluante ar fi trebuit de mult retrase din circulaţie. Mă-ntreb însă şi cu ce conştiinţă (dar ce mare cuvânt pentru oameni atât de mici!) îşi mai scot proprietarii acestor camere de gazare ambulante tărăboanţele pe drumurile oraşului, ştiind că-i otrăvesc în fiecare zi pe cei din jur... S-au pavat şosele, se amenajează pasaje, s-au pus mai ales borduri unde vrei şi unde nu vrei. Distrugerile sunt însă şi mai mari, gropile şi canalele desfundate nu au dispărut, automobilele şifonate sunt parcă mai multe ca oricând. Poliţiştii din intersecţiile cu probleme uneori mai mult încurcă circulaţia decât s-o fluidizeze. Cum preţul carburanţilor a crescut mult în ultima vreme, te trezeşti că, din mersul bară la bară (combinat şi cu aerul condiţionat fără care pe vremea asta eşti mort şi-ngropat), ajungi să dai pe benzină mai mult decât salariul minim pe economie. Asta se reflectă, alături de riscul de cancer, de nervii şi timpul irosite, în calitatea deplorabilă a vieţii bucureştenilor, chiar şi a celor mai înstăriţi.
Dar nu e doar circulaţia. E alergarea zilnică după acte, adeverinţe şi plăţi, sunt serviciile dezorganizate, sunt cei de la ghişee, vânzătorii, chelnerii şi muncitorii de care ai nevoie, toţi cu figuri acre, cu priviri oblice, gata să te lase baltă oricând. Ai uneori impresia că nici măcar banii nu-i interesează, că nu vor să vândă, că n-ar vrea decât să fie acum undeva la o bere. Şi nu e doar asta. E imaginea deprimantă a unui oraş neîngrijit, nerenovat, murdar şi fără puncte de atracţie. Centrul e o ruină. Bulevardul cu cinematografe (cum i se zicea pe vremuri) - o ruşine nemaiîntâlnită în nicio capitală europeană. Centrul Istoric, de fapt de dimensiunile unui cătun, nu mai e renovat o dată, deşi de ani de zile se răscoleşte pământul acolo de pomană. Mă hazardez să spun că Bucureştiul e singura capitală europeană nevizitată de turişti, fără nimic de oferit din acest punct de vedere. Sunt lăsate-n ruină, intenţionat, cele câteva sute de clădiri istorice, de foste vile cochete, sunt distruse şi incendiate monumente de arhitectură industrială, mai puţin preţioase decât terenul de sub ele, se face comerţ subteran cu acte de proprietate pentru revendicări dubioase şi păguboase pentru oraş şi pentru noi toţi. Se construieşte haotic şi grotesc: cine-a permis, de pildă, ca frumoasa biserică armenească, ţinută curată şi sclipitoare ca o floare de comunitatea lor, să fie strivită de măgăoaia de oţel şi sticlă de alături, de pe locul fostei Băi publice? E o oroare şi o ruşine repetată, de fapt, de sute de ori. ...
Şi, ca şi când toate astea n-ar fi de-ajuns, mai suntem şi zonă seismică, nenorociţii de noi, cu oraşul gata să ne-ngroape oricând. Doctore, suflecă-ţi mânecile, că o să ai mult de scotocit în pacientul muribund...
Recomandările noastre
