O ştiu pe pielea mea: orice suportă compatrioţii noştri, numai punerea în discuţie a simbolurilor noastre naţionale nu.

Când e vorba de ele, patriotismul nostru ia foc. Ai o viziune critică despre istoria naţională? - eşti un monstru. Deviezi de la jargonul patriotic? - nu eşti român. Aduci „atingere” eroilor neamului? - trebuie să fii lichidat. Şi aşa mai departe.

Dată fiind vehemenţa cu care e depistată de majoritatea românilor defăimarea ţării şi a valorilor naţionale, ai zice că nu e ţară mai iubită ca România.

De fapt, exact contrariul este adevărat: nu există ţară mai neiubită de cetăţenii ei decât ţara noastră. Prin urmare, aş dori să vă adresez, azi, o întrebare impertinentă: suntem noi cu adevărat un popor de patrioţi?

Răspunsul meu este NU - categoric nu. Iată argumentele. Deşi spunem că ne iubim ţara, de fapt puţin ne pasă de ea. Am văzut la televizor imagini de picnic din zilele de Paşte. O armată de ocupaţie nu ar fi reuşit să împută mai mult frumuseţile patriei noastre, decât au făcut-o compatrioţii noştri, de sărbători.

Dacă îi întrebi, pe oricare dintre ei, dacă îşi iubesc ţara, vor jura că da. Drept urmare, când vor auzi pe cineva spunând că altă ţară este mai frumoasă (pentru că e mai bine îngrijită, pentru că e mai prosperă etc.), vor chema la arme împotriva denigratorului.

Compatrioţii noştri nu suportă să se spună ceva rău despre ţara lor. Asta e frumos. În acelaşi timp, nu au nicio problemă să-i facă rău ţării pe care jură că o adoră. Asta e aberant.

În Bucureşti se află un parc minunat, prin care îmi place să mă plimb. Are lac, forme de relief, copaci şi pomi, arbuşti de toate felurile (inclusiv jnepeni), cărări ce se pierd printre trunchiuri, tufişuri, gazon, răsaduri de flori, garduri vii, lăstăriş, vegetaţie de câmpie, de baltă, de munte şi de deal; are şi aspect de pădure, şi alură de grădină englezească; şi ordine franceză, şi sălbăticie germană; şi intimitate de desiş, şi deschideri de luminiş - pe scurt, este o minune.

Deşi odinioară îngrijit, iar acum sub pază plătită, autorităţile nu au mai trecut prin el de multişor. Multă lume vine în el să se bucure de frumuseţea lui. De toată mâna: nu este un parc exclusiv. Ai zice, în mod logic, că dacă e vizitat de multă lume, mulţi vor fi cei cărora le pasă de el. De unde!

Parcul de care vă vorbesc e sistematic şi continuu devastat de nesimţirea vizitatorilor: malurile sunt sufocate de peturi, iarba e plină de pungi de plastic, ambalajele tuturor produselor imaginabile sunt aruncate peste tot, iar dozele de bere scârţâie sub tălpi precum pietrişul în albiile râurilor de munte.

La asta trebuie adăugate crengile smulse, scoarţele scrijelite, arbuştii smulşi, frunzele jupuite, trunchiurile tinere rupte. Pun pariu că 99% dintre cei care distrug cu nonşalanţă parcul unde vin să se bucure de natură se vor simţi jigniţi dacă dragostea lor de ţară va fi pusă la îndoială.

Şi totuşi, cum poate fi logic admis că un om care pretinde că îşi iubeşte ţara este primul care o distruge în fel şi chip? În ciuda patrioţilor care mişună în ţara noastră peste tot, precum sardinele în bancuri compacte, România arată ca o ţară devastată. Este o ţară devastată.

Spre deosebire însă de alte ţări devastate, care sunt devastate de străini, în timp de conflict, România este o ţară devastată de propriii ei cetăţeni, pe timp de pace. Nu există nicio scuză pentru felul în care ne tratăm ţara. Şi nu este vorba numai de devastarea naturii, deşi aici trebuie spus un cuvânt greu de patrioţii care au despădurit munţii, de patrioţii care au poluat apele, de patrioţii care acum se pregătesc să de clanşeze cianurarea vestigiilor romane de la Roşia Montană.

Este vorba şi de satele, şi de oraşele, şi de străzile, şi de magazinele, şi de mijloacele noastre de transport în comun, şi de instituţiile, şi de viaţa noastră politică. Pe scurt, este vorba de spaţiul nostru public, pe care îl batjocorim cu gunoaiele pe care le deversăm în el, exact la fel cum fac grataragiii cu parcurile şi promenadele noastre.

Televiziunile aruncă gunoaie în spaţiul public, politicienii aruncă gunoaie în spaţiul public, toţi patrioţii cu vorba îşi bat joc ceas de ceas, zi de zi şi în proporţie de masă de patriotismul cu fapta. Patrioţi cu vorba suntem toţi; cu fapta, prea puţini: în orice caz, nu destui. Căci masă critică fac, la noi, numai patrioţii cu vorba, cei care îşi imaginează că devastarea şi murdărirea naturii şi a spaţiului public sunt compatibile cu dragostea de ţară (afişată pur verbal).

Ei dau tonul; ei fac legea; ei ne distrug - cântând imnul, lăcrimând la mici şi bere, căutând să-i extermine pe cei care îndrăznesc să le critice ţara (şi pe ei). Bucureşteni, funcţionari din primării, notabilităţi, miniştri, parlamentari etc., duceţi-vă să vedeţi cum arată Centrul Istoric; cum arată Lipscanii, Şelarii, Gabrovenii. Îngroziţi-vă. Aşa arătăm. Aşa suntem. Aşa avem grijă de noi. Aşa ne iubim unii pe alţii. Atât ne respectăm concetăţenii, istoria, ţara. Numai atât, cât arată Lipscanii. Aceasta este oglinda patriotismului nostru.

P.S. Dacă vreţi să vedeţi şi altceva în Centrul Istoric, decât inimaginabila mizerie şi netrebnicie din jur, încercaţi FotoCabinetul lui Eugen Ciocan. Aşa trebuie făcut. Patriotismul începe de la faptă, nu de la cuvânt.