TISMĂNEANU: "Pentru Monica Lovinescu, Verbul are puterea să dărâme orice temniţe ale gândirii. Primăvara de la Praga, prefigurând ceea ce avea să fie valul revoluţionar al anului 1989, a însemnat o renaştere a spiritului critic."
Acel spirit mereu frământat de chestiunea relaţiei dintre scop şi mijloace. Chiar şi un Jean-Paul Sartre, multă vreme dispus să legitimeze metafizic crimele comunismului, declara acum patru decenii că „scopul nu este altceva decât recapitularea mijloacelor utilizate pentru atingerea lui“. Era abandonat în fine mirajul monist al utopiei şi se recunoştea că nimeni nu are dreptul să calce în picioare drepturile omului, indiferent de viclenele raţionalizări dialectice.
Ceea ce salută gânditoarea română în efortul intelectualilor cehi şi slovaci era tocmai acest curaj de a rupe cu o umilitoare logică a consimţământului, de fapt o renunţare la vocaţia trăirii întru adevăr. Scria Monica Lovinescu în mai 1968, deci în plină efervescenţă radicală pariziană, dar şi în clipa în care în Est părea că se iveşte din nou şansa resurecţiei democraţiei: „Praga ne învaţă că literatura poate da jos pe un Novotny. Şi n-ar fi de-ajuns. Pentru că nu atât un Novorny sau altul au importanţă, cât rolul scriitorului de contestaţie prin adevăr“.
Preluând de la filosoful Ivan Svitak ideea datoriei de nonconformism, Monica Lovinescu schiţează liniile de forţă ale unui cod etic al intelectualului critic. De-a lungul a peste patruzeci de ani, împreună cu Virgil Ierunca, ea a susţinut semnificaţia creatoare a negaţiei unui sistem bazat pe emascularea spiritului autonom, pe rigidităţi şi platitudini dogmatice şi pe versatilitate morală.
După atâţia ani, îmi revine în minte emisiunea în care a vorbit tocmai despre Ivan Svitak, ex-marxistul ceh pe care îl numea „un tirailleur singuratic“, un intelectual care îndrăznise să pălmuiască promiscuitatea mocirloasă a celor care îndrăzneau să vorbească în numele progresului umanităţii. Recitind acum textul Monicăi Lovinescu, regăsesc acea vibraţie deopotrivă gravă şi pasionată fără de care gândirea se usucă şi piere. Adresându-se ascultătorilor din România, pe care încerca să-i provoace la o binefăcătoare dezmeticire, gânditoarea îmbrăţişează principiile „decalogului“ lui Svitak. Să amintesc că l-am cunoscut pe filosoful ceh exilat dupa 1968 în Statele Unite la o conferinţă la New York în octombrie 1987. A vorbit atunci despre glasnost ca mimetism istoric, de fapt ca ecou întârziat şi insuficient de curajos al iluziilor reformatoare din 1968. Era profesor la universitatea statului California din Chico, un loc pe care, cu irezistibil umor, îl botezase „Chico-Slovakia“.
În acele incandescente luni din primăvara şi vara anului 1968 părea că eroziunea vechiului sistem era iremediabilă şi că, volens nolens, sovieticii vor tolera intolerabilul. Gânditorii revizionişti gen Svitak, Kosik, Bauman şi Kolakowski păşiseră rapid în direcţia apostaziei. Din păcate, la Bucureşti continua să se practice aceeaşi senilă limbă de lemn, iar diverşii marxişti de serviciu nu dovedeau nici cea mai mică înclinaţie de a-i emula pe colegii lor din Europa Centrală. Era în continuare denunţat „misticismul iraţionalist“ şi se puneau pietrele de temelie ale cultului lui Ceauşescu drept exponentul en titre al „umanismului socialist“.
Abominaţiile stalinismului dezlănţuit erau deplânse ca erori de parcurs şi se construia mitologia „obsedantului deceniu“. În opoziţie cu ceea ce avea să devină linia oficială a regimului comunist de la Bucureşti, Monica Lovinescu îl cita pe Svitak: „Aceste pretinse deformaţii nu sunt în nici un fel deformaţii, ci manifestări normale, inevitabile şi curente ale oricărei dictaturi totalitare, care ea însăşi este o deformaţie“. Fără urmă de echivoc: comunismul ca experienţă practic-politică nu este o „desfigurare“ a unui proiect imaculat, ci reprezintă chiar el o tentativă de nimicire a fiinţei morale.
Responsabilitatea pentru instituirea şi reproducţia acestui sistem revine partidului comunist şi activiştilor săi. Nu mai puţin culpabile au fost poliţia secretă şi birocraţia ideologică. Monolitismul bolşevic a fost sursa acestui dezastru, observa Monica Lovinescu, comparând universul comunist cu cel închipuit cândva de Kafka: „Când e singur stăpân, când se confundă cu absolutul puterii, partidul se metamorfozează în «Castel», cu metereze, subsoluri, labirinte şi mai ales mister. N-au fost oare două aspecte prin care partidul comunist - la putere - s-a semnalat înainte de toate: secretul şi delaţiunea?“
Iată aşadar acele elemente de care ar urma să se servească cei care, în România, ar porni în direcţia unei critici a dictaturii. Nu în stilul pseudo-nonconformist al „criticii cu voie de la poliţie“, ci în direcţia abrogării cenzurii şi a repudierii regimentă rii. În 1968, se poartă o luptă ce continuă încă între direcţia intelectuală neo-lovinesciană şi gruparea condusă de E. Barbu, „simbol al unei vieţi literare cu clevetiri, învârteli şi cuţitari care, la adăpostul partidului, ia aspecte de Ferentari ideologici“.
Recomandările noastre
