Scandalul cu frunzuliţa doamnei Udrea tinde să fie tratat cu obişnuita superficialitate, care rezumă lucrurile la partea lor colorată (în verde) şi la bârfa personalizată. Ceea ce garantează că nu vom învăţa nimic nici din acest episod, iar următoarele vor fi exact la fel, doar cu actorii şi decorul schimbat.
Pentru că, aş zice, nici frunza în chestiune, nici dna Udrea, nici compania anglo-spaniolă care se ocupă cu marketingul vacanţelor all-inclusive şi organizarea de cursuri pentru ospătari - ocupaţii altfel onorabile şi necesare - sunt de vină.
De vină este ideea de principiu, absurdă şi infantilă (sau interesată), că o ţară se poate pune pe piaţă ca un produs oarecare, fie el şi turistic; că statul ar trebui să bage bani publici în reclamă în beneficiul unei industrii private (hoteluri şi restaurante) care nu mişcă un deget ea însăşi pentru a-şi aduce mai mulţi clienţi (dimpotrivă, pare că face totul ca să-i alunge şi pe puţinii rătăciţi); sau că fluxurile turistice globale se schimbă în funcţie de de logourile şi jingle-uri şmecheroase sau pozele cu fete în chiloţi pe păşuni carpatice pe care le montează noaptea pe calculator doi-trei băieţi super-plătiţi.
Aceste idei de doi bani, dar care permit unora să aibă o viaţă dulce în consultanţă, sunt din păcate adânc înrădăcinate în imaginarul societăţilor postcomuniste.
Ne puteți urmări și pe Google News
După ce am fost bătuţi la cap cincizeci de ani cu propagandă anticonsumeristă şi anticapitalistă, suntem gata să înghiţim toate bazaconiile privind forţa manipulatorie a reclamei comerciale.
Paranoia conspiraţionistă şi delirul de PR fac pe cetăţeanul est-european să jure că lumea e condusă cu instrumente agit-prop de o cabală de lideri politici şi corporaţii cu bugete imense, iar pe tinerii din regiune să dea năvală în facultăţile de "relaţii publice" în speranţa că astfel vor pătrunde şi ei în acest cerc profesional exclusivist. Ceea ce este, fireşte, o mare gogoaşă pentru creduli, dar una care, între altele, oferă câtorva birocraţi europeni şi naţionali pretextul perfect să taie frunza - dacă-mi permiteţi licenţa - şi să construiască reţele de prieteni în agenţii de PR sub pretextul că "promovează Europa" (sau ţara etc.), în vreme ce colegi de-ai lor muncesc pe rupte în proiecte utile de drumuri, apă şi canal.
În acest context, dacă cineva a pus deoparte 900 de mii de euro bani europeni ca să se cerceteze ce-a îngropat pisica, să se conceapă etichete de borcan cu murături ca brand de ţară şi să se programeze o serie de evenimente perfect irelevante, precum plimbatul la butaforia chinezească de la Shanghai, de ce vă miraţi că apar şi profesioniştii în vorbă-lungă care să-l ia?
Brandul de ţară al României nu este nici mai tâmpit, nici mai irelevant decât duzinile de proiecte derulate de Bruxelles pe aceeaşi linie, ci tot atât cât acelea: iniţiative birocratice bizare şi costisitoare care, chipurile, ar trebui să inspire cetăţeanul comunitar şi să-i aducă Europa mai aproape, dar care se derulează în deplină obscuritate, conform principiului kafkian ce prevalează uneori în UE că nu contează rezultatele, ci doar procesul.
Altfel, dacă ne-ar păsa de efecte, ne-am pune întrebări simple de felul: la ce ne trebuie un Minister al Turismului, fără nicio funcţie publică identificabilă? Nu ar fi suficientă o agenţie pur tehnică de acreditare a unităţilor de cazare, dacă tot vrem să asigurăm calitatea, dar una care să funcţioneze corect, nu să pună steluţe pe hoteluri după criterii neînţelese? Sau, dacă vrem să băgăm bani publici într-un nou brand de ţară, de ce nu facem mai întâi o evaluare independentă a impactului celor precedente, că doar nu suntem la prima încercare? Ce vizibilitate măsurabilă au avut, câţi turişti au adus, ce schimbare de imagine au produs? Aveţi, doamnă ministru, o asemenea fundamentare, înainte de a ne arunca în al x-lea proiect de acelaşi tip, fie şi pe bani europeni?
Sau, ca să iau alt exemplu la întâmplare din multele de acelaşi fel, de ce Ministerul Transporturilor cheltuieşte suma fatidică de 900 de mii de euro drept "asistenţă tehnică pentru informare publică la nivel naţional privind POS Transport", adică marile proiecte de infrastructură derulate strict de CFR, Compania de Drumuri sau Administraţiile portuare şi de navigaţie aflate în directa subordonare a Ministerului (vezi lista la http://www.fonduri-ue.ro/stadiulabsorbtiei-231), nu de cetăţeni sau firme private?
E nevoie de un consultant de PR plătit cu un milion de euro pentru ca ministrul să-şi adune directorii de companii, să-i informeze cu ce se mănâncă POS Transport şi să-i pună naibii la treabă? Nu ştim, dar probabil vom afla din proiectul "Asistenţă tehnică pentru evaluarea in ter mediară a POS-Transport 2007-2013", în valoare de 150 de mii de euro. Pentru o zecime din aceşti bani, mă ofer să livrez eu evaluarea intermediară a POS-ului, care e foarte scurtă: suntem la jumătatea celor şapte ani bugetari şi s-a cheltuit doar 1,8% din suma alocată, mai mult pe birotică, reuniuni pregătitoare şi studii de fezabilitate, în vreme ce în proiecte nu s-a mişcat nimic.
Iar în preţ includ bonus şi un concept de brand pentru minister, cu răţuşcă de baie şi lolipop verde mentolat (tandreţe şi nostalgie, ţintind într-o nişă de piaţă încă neacoperită), care să sugereze că de fapt cheltuirea de bani europeni în România e pe calea cea bună.
Recomandările noastre
