Să sperăm că rezistă. Dar sunt câteva lecţii aici. Întâi se cuvin felicitările pentru cei care fac prognozele meteo pe termen mediu şi lung, care fix acum două luni ne spuneau că vom avea cea mai caldă şi secetoasă vară din ultimele nu ştiu câte decenii.

Pare că administraţia română s-a contaminat de moda superlativelor infirmate spectaculos: chiar fără viiturile astea pe Dunăre, nu pare deloc secetoasă, şi acuşi ajungem la jumătatea ei. Dimpotrivă, a fost una dintre cele mai ploioase din memorie.

Tot felicitări merită şi presa de ştiri, deoarece, cum bine zicea cineva recent, de două săptămâni ne oferă ore întregi de caleidoscop cu oameni în apă, revărsări, babe salvate cu barca, vaci înotătoare şi căţei aburcaţi în cârcă, fără să poate da un contur sistematic al problemei şi o estimare a ce şi unde se află în apă. A trebuit să iau de pe Google planşe ca să mă lămuresc unde sunt zonele afectate, ce suprafeţe de teren şi ce căi de comunicaţie s-au tăiat.

Sigur, personalizarea emoţională a emisiunilor – în care pui o faţă concretă şi un caz pe o problemă – e o metodă generală de a transmite de la un dezastru natural. Ea face bine la audienţă şi la efortul de a mobiliza donaţiile private pentru sinistraţi. Nu asta este problema la noi, ci aceea că rămânem doar la acest nivel.

În alte părţi, după ce văd la ştirile de seară că s-a întâmplat ceva, pot cumpăra a doua zi cotidianul naţional "serios", plus două-trei săptămânale, care tratează chestiunea analitic, îmi arată dimensiuni şi cauze. Astfel, în calitate de cetăţean ajung să-mi formez şi o opinie cât de cât informată despre ce s-a petrecut, nu doar să mă enervez sau să vărs o lacrimă şi eventual să contribui la un fond de ajutorare.

Or, în această privinţă sunt lăsat să mă zbat între frânturi de explicaţii prinse din zbor, până nu se plictiseşte un moderator şi-l întrerupe pe invitat că e "prea tehnic", teorii conspiraţioniste paranoice (au dat sârbii şi ungurii apă prea multă pe Dunăre şi nu ne-au anunţat; au existat milioane de euro pentru diguri şi i-a furat primarul sau vreun ministru, fost sau actual) sau chemări la revoltă civică (cutare potentat agrar avea terenuri care puteau fi inundate pentru salvarea unor sate şi n-au fost, că era pe-o mână cu prefectul).

Cum e obiceiul la noi, asemenea teme e suficient să le fluturi, să faci atmosferă, nimeni nefiind interesat să mergă pe firul unei anchete până la capăt. Cum se termină criza, cum uităm de ele, pentru ca la criza viitoare să tragem din nou cu artificii, şi tot aşa.

Şi din păcate acest eşec al pieţei de informare publică, aplatizată în jos, spre tabloidizare cerebrală, nu e fără consecinţe: cu actuala isterie şi rinocerizare a atitudinilor, astfel încât nu se poate discuta nimic decât pro şi contra Băsescu (Tăriceanu etc.), e tot mai greu, dacă eşti cetăţean echilibrat la cap, să afli ce se întâmplă de fapt şi din ce cauză, cine ce propune ca soluţie, cât de realistă e fiecare dintre acestea etc.

De exemplu, dacă ajungi în situaţia de a inunda oraşe şi sate, cu consecinţe economice importante, e clar că ar trebui să existe un plan B de dat drumul apei în incinte unde există culturi agricole, pagubele fiind astfel mai mici. Dar planul trebuie să includă şi un sistem funcţional de compensări rapide pentru proprietarii acestor terenuri, care altfel se vor opune, chiar cu bodiguarzi înarmaţi, spargerii digurilor. Întrebare: există asemenea planuri, bazate pe asigurări şi contracte negociate prealabile între judeţe (inund la mine ca să salvez la tine)? Dacă nu, de ce ne mirăm că fiecare îşi apără interesul?

Există un inventar al caselor din zone inundabile, cu estimări de costuri pentru mutarea lor? Există o listă cu cei care le-au dat aprobări, pe perioade? Există o evaluare a motivelor, dincolo de anecdote, pentru care localnicii mutaţi anii trecuţi în zone neinundabile, la Rast şi Bărbuleşti, refuză să intre în casele noi? Există o strategie clară care să ne spună câte diguri mai trebuie construite şi câte demolate, ca să lăsăm apa pe vechile ei făgaşe, cum probabil ar fi cazul la Galaţi, că nare rost să protejezi păşuni cu riscul de a pierde un sfert dintr-un municipiu?

Iar din terenurile astfel deschise, câte vor fi lăsate proprietarilor pentru cultivare, pe risc asumat şi asigurat, şi câte vor fi expropriate pentru re-naturare sută la sută? Poate când ne vom mai usca puţin la creier vom avea răbdare să discutăm şi astfel de teme, la care nu doar tehnicienii trebuie să reflecteze, ci toată lumea, că pe ele suntem chemaţi să votăm.